De ce Urumqi a speriat PCC

In toti acesti ani in care am urmarit Partidul Comunist Chinez (PCC) si lista sa de victime in crestere neincetata, nu cred sa fi vazut un singur incident care sa spuna mai mult despre slabiciunea presei (si, prin antiteza, despre valoarea imensa a Epoch Times - si as spune asta chiar daca ei nu mi-ar publica articolele), ca ceea ce s-a intamplat in Urumqi, capitala provinciei Xinjiang, saptamana aceasta.

Potrivit stirilor MSM, a fost din nou, inca un caz trist al ciocnirilor dintre politia chineza si indaratnicii musulmani uiguri. Asa cum remarca Matthew Little, acesta a fost exact modul in care PCC a dorit ca incidentul sa fie raportat si in cele din urma, cadrele si-au dus la indeplinie dorinta.

Inca ma tem ca chiar si majoritatea anticomunistilor au esuat (pana acum) sa inteleaga importanta imensa a evenimentelor din Urumqi 2009 - chiar daca eu sunt pregatit sa o subliniez pe larg o vreme. Totusi, dupa o examinare mai atenta, devine clar cat de periculoase au fost aceste evenimente pentru PCC - si asta nu are nimic de-a face cu credinta religioasa a uigurilor.

Cu doua saptamani inainte ca oamenii din Urumqi sa iasa in strada, in Shaoguan, Guangdong, intr-o fabrica locala o disputa intre uiguri si etnicii chinezi devenise violenta. Au murit doi uiguri, iar ceilalti au fost concediati. Pare inca o combinatie sordida de represiune si nationalism etnic radical, pentru care regimul a devenit infam, care va fi tinuta minte cu siguranta pe plan local, insa nu si in alta parte.

Insa faptul ca vestea acestei intamplari a ajuns in Urumqi a fost ceva nou, si, pentru regim, a fost ceva grav.

PCC a supravietuit in ultimii douazeci de ani pe baza a doua lucruri: o agenda de nationalism radical (justificarea pentru continuarea existentei sale) si spulberarea intentionata a oricarei forme de rezistenta (pentru a preveni ca o miscare nationala anticomunista sa ii ameninte existenta continua). In special ultimul lucru a facut ca crimele din Hanyuan, Taishi sau Shanwei sa fie cunoscute doar de victimele locale si de rudele lor indurate.

Inutil sa mai spun, lucrurile nu au mers conform planului in Shaoguan. Ca un incident dintr-o provincie sud-estica se va raspandi pana in fostul Turkestan de Est, din indepartata zona nord-vestica, trebuie sa fi fi fost un soc pentru regim. Aici, brusc, era posibila inceperea unei retele continentale de rezistenta, si, daca incidentul din Guangdong a putut duce atat de departe, o viitoare ciocnire intre cadre si locali care ar ajunge la ochii si urechile apelantilor din Beijing, victimelor SIDA din Henan, sau supravietuitorilor cutremurului din Sichuan, era sigura.

Problema cum cadrele pot preveni un astfel de scenariu, le-a tinut treze luni de zile, insa prima prioritate era aceea de a se asigura ca nimeni nu stie de asta. Astfel, cadrele si-au trimis politia fie sa disperseze protestatarii, fie sa ii incite la violenta (depinde de sursa de informatie, au reusit sa faca cel putin unul dintre aceste lucruri), in timp ce Beijingul a spus restului lumii ca totul se reducea la islam.

In mare parte, initiativa disperata a cadrelor a mers. Dimensiunea Uigur-Han a dominat totul. Cativa pretiosi reprezentanti ai presei nici macar nu stiu de incidentul din Shaoguan, ca sa nu mai spunem de semnificatia lui. Chiar si numarul mortilor (pe care sursele locale il estimeaza cu mult peste ridicolul numar aprobat de cadre de 156 de victime) a ramas de multe ori nementionat.

Totusi, cadrele de partid nu pot considera aceasta o victorie completa. Cu greu ar dori cineva sa le apere brutala ocupare a regiunii - ceva la care comunistii au ravnit inca de la inceputul Razboiului impotriva Terorii. Mai mult, una dintre metodele lor de a accentua exagerat problema etnica - dand putere si inarmand multimea etnicilor chinezi din Urumqi - risca un recul serios al relatiilor publice.

Multi vestici de elita s-au speriat ca populatiile lor native se vor napusti cu furie impotriva celor mai apropiati musulmani pe care ii vor gasi. Sa vada cum cosmarul lor devine realitate nu acasa la ei, ci sub regimul comunist chinez, a fost pentru ei un soc total - unul care poate sa le clatine multe dintre notiunile lor legate de “responsabilitate”.

Totusi, problema reala a cadrelor - cea pe care nu o pot rezolva prin prezenta covarsitoare a politiei sau cu ploaia de gloante - este una care a ramas inca, in mare parte, neremarcata: legaturile dintre anticomunisti dezvaluite de Shaoguan si Urumqi. Mult timp dupa ce strazile celui din urma oras s-au calmat, PCC va incerca disperat sa afle cum vestile din prima localitate au calatorit mii de kilometri in mai putin de doua saptamani.

Daca ei nu pot preveni ca in incidente similare, vestile sa calatoreasca pe cai de informare similare, atunci fiecare incident de represiune locala va deveni cunoscut la nivel national si va ajuta la crearea rezistentei nationale, ceea ce sperie PCC-ul mai mult decat orice altceva pe pamant.

D. J. McGuire unul dintre fondatorii organizatiei China e-Lobby si autorul lucrarii ‘Dragon in the Dark: How and Why Communist China Helps Our Enemies in the War on Terror’ (Dragonul in intuneric: Cum si de ce China comunista ne ajuta dusmanii in Razboiul impotriva Terorii).