 |
Home >
Comentariul 7: Despre istoria omorurilor în Partidul Comunist Chinez
Cuvânt înainte
Mao Zedong a rezumat scopul Revoluţiei Culturale: „…după
haos lumea atinge pacea, dar
în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou”[1].
Cu alte cuvinte, o revoluţie politică, însoţită
de mii de crime este necesară la fiecare 7 sau 8 ani. În spatele masacrelor înfăptuite de PCC se află o ideologie care
le sprijină şi nişte cerinţe practice. Ideologic, PCC crede în „dictatura proletariatului” şi în „revoluţia
neîntreruptă condusă de dictatura proletariatului”.
Astfel că după ce a preluat conducerea în China, PCC a
ucis proprietarii de pământ pentru a rezolva problemele
legate de relaţiile de producţie în zonele rurale. A
ucis capitaliştii pentru a pune în aplicare reforma comerţului
şi industriei şi pentru a rezolva relaţiile de
producţie din oraşe. După ce aceste două clase
au fost eliminate, problemele legate de baza economică au
fost practic rezolvate. În mod asemănător, rezolvarea
problemelor legate de suprastructură[2],
a necesitat alte masacre. Suprimarea „Grupării anti-Partid
Hu Feng”[3]
şi campania „Anti Dreapta” a eliminat intelectualii.
Uciderea creştinilor, taoiştilor, buddhiştilor
şi a grupărilor populare a rezolvat „problema”
religiilor. Crimele în masă din timpul Revoluţiei
Culturale au consolidat PCC ca lider absolut, cultural şi
politic. Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost folosit pentru a
împiedica o criză politică şi a nimicit cererile
democratice. Persecuţia împotriva Falun Gong este o încercare
de a „rezolva” chestiunile de credinţă şi de
vindecări tradiţionale. Aceste acţiuni au fost
toate necesare pentru întărirea puterii PCC şi pentru
menţinerea puterii sale în faţa crizei sale financiare
continue (preţurile pentru bunuri de consum au urcat brusc
după ce PCC a preluat puterea şi economia Chinei aproape
că s-a prăbuşit după Revoluţia Culturală),
a crizei politice (unii oameni nu urmează ordinele Partidului,
alţii doresc să împartă drepturile politice cu
Partidul) şi crizei de credinţă (dezintegrarea
fostei Uniuni Sovietice, schimbările politice din Europa de
Est, şi chestiunea Falun Gong). Cu excepţia chestiunii
Falun Gong, aproape toate mişcările politice anterioare
au fost folosite pentru a reînvia spectrul malefic al PCC şi
a incita la revoluţie. PCC a folosit campaniile politice
şi pentru a-şi testa membrii, eliminându-i pe cei care
nu mai întruneau cerinţele Partidului. Omorurile îi sunt necesare şi ele tot din motive practice. Partidul
Comunist a început ca un grup de criminali şi ticăloşi
care omorau pentru putere. După ce acest precedent a fost
creat, nu mai puteau da înapoi. Teroarea permanentă a
devenit necesară pentru intimidarea
oamenilor şi pentru a-i forţa să accepte conducerea
absolută a PCC din frică. La suprafaţă poate părea că PCC a fost „forţat să
ucidă” şi că numeroasele incidente au iritat
cumva spiritul malefic al PCC şi prin aceasta au pornit
accidental mecanismul de ucis al PCC. De fapt aceste incidente
servesc la mascarea nevoii Partidului de a ucide - omorârea
periodică este o cerinţă a PCC. Fără
aceste lecţii dureroase, oamenii puteau începe să creadă
că PCC s-a schimbat în bine şi că puteau începe să
ceară democraţie, asemenea studenţilor idealişti
ai mişcării democratice din 1989. Masacrele care apar la
fiecare 7 sau 8 ani servesc la împrospătarea memoriei
oamenilor despre teroare şi pot avertiza generaţia mai tânără
că cei care lucrează împotriva PCC, care vor să
schimbe conducerea absolută a PCC, sau care încearcă să
spună adevărul despre istoria Chinei, vor simţi
gustul „pumnului de fier al dictaturii proletariatului”. Omorul a devenit una dintre cele mai esenţiale căi de menţinere
a puterii pentru PCC. După ce omorurile s-au acumulat, cuţitul
de măcelar nu mai putea fi pus jos, pentru că ar fi încurajat
oamenii să se răzbune pentru actele criminale comise de
PCC. De aceea PCC nu numai că trebuie să organizeze
omoruri masive şi totale, dar în plus, masacrele trebuiesc făcute
în cea mai brutală manieră, pentru a intimida efectiv
populaţia - această cerinţă fiind necesară
în special la început, când PCC îşi consolida puterea. Din moment ce scopul omorurilor era insuflarea unei terori cât mai
groaznice, PCC şi-a selectat ţintele distrugerii
arbitrar şi iraţional. În fiecare campanie politică,
PCC a folosit strategia genocidului. Să luăm de exemplu
„suprimarea reacţionarilor”. PCC n-a suprimat cu adevărat
„comportamentele” reacţionare, ci indivizii pe care îi
considera reacţionari. Dacă cineva fusese înrolat
şi servise câteva zile în armata naţionalistă a
Kuomintang-ului (KMT), chiar dacă nu făcuse absolut
nimic politic după ce PCC a câştigat puterea - persoana
tot era ucisă din cauza „trecutului său reacţionar”.
În procesul reformei agrare, pentru a înlătura „rădăcinile
problemei”, PCC a ucis deseori întregi familii ale
proprietarilor de pământ. Din 1949, PCC a persecutat mai mult de jumătate din populaţia
Chinei. Se estimează că 60 până la 80 de milioane
de oameni au murit din cauze nenaturale. Acest număr depăşeşte
numărul total de morţi din ambele războaie mondiale. Ca şi în cazul altor ţări comuniste, crimele arbitrare săvârşite
de PCC includ nimicirea propriilor membri, pentru a înlătura
dizidenţii care preţuiau umanitatea mai mult decât
natura Partidului. Teroarea exercitată de PCC a căzut în
egală măsură atât asupra populaţiei cât
şi a membrilor săi, din cauza încercării de a păstra
o „fortăreaţă de neînvins”.
Într-o societate normală oamenii manifestă grijă şi
dragoste unii faţă de ceilalţi, păstrează
respect pentru viaţă şi îl venerează şi
îi mulţumesc lui Dumnezeu. În Est, oamenii spun „Nu fă
altora ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie”[4].
În Vest, oamenii spun „Iubeşte-ţi vecinul ca pe tine
însuţi”[5].
PCC – dimpotrivă – susţine că „istoria
tuturor societăţilor existente este o istorie a luptei
de clasă”[6].
Pentru a menţine în viaţă „lupta” din
societate trebuie generată ura. Nu numai că PCC ucide,
dar mai şi încurajează oamenii să se ucidă între
ei. Se străduieşte să desensibilizeze oamenii la
suferinţele altora, înconjurându-i constant cu omoruri.
Doreşte să-i împietrească prin expunerile repetate
la brutalitate inumană, şi să-i facă să
dezvolte noţiunea că „cel mai bun lucru pe care îl poţi
spera este să eviţi să fi persecutat”. Toate
aceste lecţii predate prin înăbuşiri brutale îi
permit să-şi menţină conducerea. Pe lângă distrugerea de nenumărate vieţi, PCC a distrus de
asemenea sufletul naţiunii chineze. Mulţi au devenit
condiţionaţi să reacţioneze la ameninţările
PCC prin renunţarea completă la raţiune şi la
toate principiile. Într-un fel sufletele acestor oameni au murit
- ceva mult mai înspăimântător decât moartea fizică. I. Masacrul înfiorător Înainte ca PCC să ajungă la putere, Mao Zedong scria „cu
siguranţă că nu vom aplica o politică de bunăvoinţă
faţă de reacţionari şi faţă de
activităţile reacţionare ale claselor reacţionare”[7].
Cu alte cuvinte, chiar înainte ca PCC să controleze Beijing-ul,
se hotărâse deja să acţioneze tiranic numind acest
lucru „dictatura democratică a poporului". Mai jos
sunt unele exemple. Suprimarea reacţionarilor şi reforma agrară În martie 1950, PCC anunţa „noi ordine pentru a suprima total
elementele reacţionare,” această mişcare fiind
cunoscută în istorie drept campania de „suprimare a reacţionarilor”.
Spre deosebire de împăraţi, care acordau amnistie întregii
ţări după ce erau încoronaţi, PCC a început
să ucidă din momentul în care a câştigat puterea.
Mao Zedong afirma că „există încă multe locuri
unde oamenii sunt intimidaţi şi nu îndrăznesc să
omoare făţiş şi pe scară largă reacţionarii”[8].
În februarie 1951 conducerea centrală a PCC afirma că,
exceptând provincia Zhejiang şi sudul provinciei Anhui, „celelalte
zone care nu omoară suficient, în special în oraşele
mari şi mijlocii, ar trebui să continue să aresteze
şi să ucidă un număr mare de oameni şi n-ar
trebui să se oprească prea curând”. Mao Zedong a
stabilit chiar cote: „în zonele rurale, pentru a stârpi reacţionarii,
ar trebui ucişi peste 1/1000 din totalul populaţiei...în
oraşe, procentul ar trebui să fie mai puţin de
1/1000”[9].
Populaţia Chinei la acea vreme era de aproximativ 600 de
milioane; acest „ordin regal" dat de Mao Zedong ar fi
cauzat cel puţin 600.000 de morţi. Nimeni nu ştie
de unde vine această cotă de 1/1000. Probabil dintr-un
capriciu, Mao Zedong a decis ca aceste 600.000 de vieţi ar fi
suficiente pentru a turna fundaţia groazei printre oameni, aşa
că ordonat execuţia. Dacă acei oameni meritau sau nu să moară nu era problema PCC.
„Regulamentul Republicii Populare Chineze pentru pedepsirea reacţionarilor”
anunţat în 1951 spunea că inclusiv cei care „răspândeau
zvonuri" puteau fi
„executaţi imediat”. În timp ce suprimarea reacţionarilor era implementată cu zel,
reforma agrară avea loc pe scară largă. De fapt PCC
începuse reforma agrară din 1920, în interiorul zonelor
ocupate de Partid. La suprafaţă reforma agrară părea
să susţină un ideal similar cu cel al Regatului
Ceresc al Taiping[10],
anume că toţi ar trebui să aibă pământ
pentru a-l gospodări; dar de fapt n-a fost decât o scuză
pentru a ucide. Tao Zhu, care mai târziu avea să fie
considerat numărul 4 în PCC, avea un slogan pentru reforma
agrară: „fiecare sat sângerează, fiecare gospodărie
luptă”, înţelesul fiind acela că în fiecare sat
proprietarii de pământ trebuie să moară. Reforma agrară putea fi înfăptuită fără crime.
Putea fi făcută după modelul guvernului taiwanez,
cumpărând pământul de la proprietari. Însă cum
PCC era la origine un grup de borfaşi şi proletari
lumpeni[11],
ştia doar să jefuiască. Temându-se de răzbunarea
celor jefuiţi, PCC a trebuit ca urmare să-şi ucidă
victimele, ştergând de pe faţa pământului orice
sursă de necazuri. Cea mai comună cale de ucidere în timpul reformei agrare erau „întrunirile
de luptă”. PCC născocea crime şi îi acuza pe
proprietarii de pământ sau pe fermierii bogaţi.
Publicul era întrebat cum ar trebui pedepsiţi. Unii membri
PCC sau activişti infiltraţi
prin mulţime strigau „Ar trebui să-i omorâm!"
şi ca urmare proprietarii de pământ şi
ţăranii bogaţi erau omorâţi pe loc. La sate
în acele timpuri, proprietarii de pământ erau numiţi
„tirani”. Cei care profitaseră de ţărani erau
numiţi „tirani ticăloşi”; cei care ajutau
deseori la repararea infrastructurii şi donau bani şcolilor,
sau care ajutaseră în cazurile dezastrelor naturale erau
numiţi „tirani buni”; cei care nu făcuseră
nimic erau numiţi “tirani liniştiţi” sau „tăcuţi”.
Această clasificare n-avea nici un sens, pentru că toţi
„tiranii” sfârşeau executaţi imediat, indiferent
din ce categorie făceau parte. Pe la sfârşitul anului 1952 PCC a afirmat că a omorât
aproximativ 2,4 milioane de „elemente reacţionare”. De
fapt numărul total de oficiali guvernamentali KMT de nivel
judeţean şi proprietari de pământ ucişi era
de cel puţin 5 milioane. Suprimarea „reacţionarilor” şi reforma agrară au avut
trei rezultate directe. Primul a fost eliminarea foştilor
oficiali locali care fuseseră aleşi datorită
structurilor bazate pe clan. Prin suprimarea „reacţionarilor”
şi reforma agrară PCC a ucis tot personalul
administrativ al sistemului precedent şi a reuşit să
controleze complet zonele rurale, instalând câte o ramură a
Partidului în fiecare sat. Al doilea rezultat a fost că în
timpul reformei agrare şi a suprimării „reacţionarilor”
a fost obţinută prin furt şi tâlhărie o avere
uriaşă. Al treilea rezultat a fost că civilii
deveniseră îngroziţi de suprimarea violentă a
proprietarilor de pământ şi a fermierilor bogaţi. Campania „Celor trei Anti” şi a „Celor cinci Anti Suprimarea „reacţionarilor” şi reforma agrară au vizat în
principal zonele rurale, în timp ce campaniile ulterioare a „Celor
trei Anti” şi „Celor cinci Anti” pot fi privite drept
corespondentul genocidului la oraşe. Campania „Celor trei Anti” a început în decembrie 1951 şi a urmărit
stârpirea corupţiei, risipei şi birocraţiei
printre cadrele PCC. Unii oficiali corupţi ai PCC au fost
executaţi. Imediat după aceea PCC pus corupţia pe
seama oficialilor guvernului, sau tentaţiei capitaliştilor.
Ca urmare în ianuarie 1952 a fost lansată campania „Celor
cinci Anti”: împotriva corupţiei, evaziunii fiscale,
furtului din proprietatea statului, a construcţiilor făcute
la întâmplare şi împotriva deconspirării de informaţii
economice de stat. Campania „Celor cinci Anti” era de fapt furtul proprietăţii
private, sau mai degrabă uciderea industriaşilor pentru
a le lua banii. Chen Yi, primarul Shanghai-ului din vremea
respectivă stătea în fiecare noapte lungit pe canapea
cu o ceaşcă de ceai în mână. Întreba liniştit:
„Câţi paraşutişti avem azi?”. „Paraşutiştii”
fiind oameni de afaceri care se aruncau de pe clădiri înalte
pentru a se sinucide. Nici un industriaş nu putea scăpa
de campania „Celor cinci Anti”. Li se cerea să plătească
taxe „de la care se sustrăseseră” în trecut, începând
cu perioada Guangxu (1875-1908) a dinastiei Qing (1644-1911), când
fusese iniţial construită piaţa comercială
Shanghai. Industriaşii nu puteau plăti asemenea „taxe”
oricâtă avere ar fi avut. Nu le rămânea altceva decât
să-şi pună capăt vieţii. Însă nu se
puteau arunca în râul Huangpu. Dacă nu li se găseau
corpurile, PCC îi acuza că au fugit în Hong Kong, şi
membrii familiilor lor deveneau responsabili pentru plata taxelor.
Aşa că se aruncau de pe clădiri înalte, lăsându-şi
corpul, pentru ca PCC să aibă dovada morţii lor. Se
spune că oamenii nu îndrăzneau să treacă pe lângă
clădiri înalte în Shanghai în acea vreme, de teama de a nu
fi zdrobiţi de cei care se aruncau de sus. Conform lucrării Rezultate ale
Campaniilor Politice de după Înfiinţarea Republicii
Populare Chineze editată în 1996 de patru unităţi
guvernamentale, incluzând Centrul de Cercetare a Istoriei al PCC,
în timpul campaniilor „Celor trei Anti” şi „Celor
cinci Anti”, au fost arestaţi peste 323.100 de oameni
şi peste 280 s-au sinucis sau au „dispărut”. În
campania „Împotriva grupului Hu Fang” din 1955, au fost acuzaţi
5.000, arestaţi peste 500, peste 60 s-au sinucis, iar 12 au
murit din cauze nenaturale. În campania ulterioară de
suprimare a reacţionarilor, au fost executaţi peste
21.300 de oameni şi peste 4.300 s-au sinucis sau au „dispărut”[12]. Marea Foamete Cele mai mari pierderi au fost înregistrate în timpul perioadei de Mare
Foamete din China, la scurt timp după Marele Salt Înainte[13].
Articolul „Marea Foamete” din lucrarea Înregistrări
istorice din Republica Populară Chineză declara că
„numărul pierderilor prin morţi nenaturale şi
reducerea naşterilor din 1959 până în 1961 este
estimat la aproximativ 40 de milioane.[...]”. Această cifră
imensă face ca Marea Foamete să fie probabil cea mai
mare catastrofă din istoria acestui secol”[14]. PCC a numit înşelător Marea Foamete „Perioada celor trei ani de
dezastru natural”. De fapt aceşti trei ani au avut condiţii
meteo favorabile, fără mari dezastre naturale (inundaţii,
secete, uragane, tsunami, cutremure de pământ, geruri, îngheţuri,
grindină sau invazii de lăcuste). „Dezastrul” a fost
în întregime cauzat de om. Marele Salt Înainte cerea tuturor
chinezilor să se implice în fabricarea oţelului, forţând
fermierii să-şi lase culturile agricole să
putrezească pe câmp. În ciuda acestui lucru, oficialii din
fiecare regiune declarau producţii mărite. He Yiran,
prim secretar al Comitetului de Partid al prefecturii Liuzhou, a născocit
şocanta producţie de „65 de tone de orez per mu de pământ”[15]
în districtul Huanjiang. Se întâmpla imediat după plenara
Lushan, când în întreaga ţară fusese lansată
campania „Anti Dreapta”. În scopul de a demonstra că PCC
este corect mereu, recoltele erau confiscate de guvern, ca impozit,
în concordanţă cu aceste producţii declarate
exagerat. Prin urmare raţiile de cereale, seminţe şi
alimente de bază ale ţăranilor au fost confiscate
complet. Când cererea n-a mai putut fi acoperită,
ţăranii au fost acuzaţi că îşi ascund
recoltele. He Yiran spunea că ei trebuie să se străduiască să
câştige competiţia pentru cea mai mare recoltă,
indiferent cât de mulţi oameni ar muri în Liuzhou. Unor
ţărani li s-a luat tot, rămânându-le numai un
pumn de orez ascuns în oala de noapte. Comitetul de Partid din
districtul Xunle, judeţul Huanjiang, a emis chiar un ordin de
interzicere a gătitului, împiedicându-i pe ţărani
să mănânce. Noaptea umblau patrule conduse de miliţieni.
Dacă vedeau lumina de la vreun foc, percheziţionau. Mulţi
ţărani nu mai îndrăzneau să facă mâncare
nici din ierburi sălbatice comestibile sau din scoarţă
de copac, şi mureau de foame. De-a lungul istoriei în vremurile de foamete guvernul furniza terci de orez,
distribuia recoltele şi permitea victimelor să se mute
pentru a scăpa de foamete. Însă PCC a privit exodul din
zonele afectate ca pe o ruşine pentru prestigiul Partidului,
şi a ordonat miliţienilor să blocheze drumurile
pentru a împiedica victimele să se mute. Când ţăranilor
le-a fost atât de foame încât au luat cu asalt depozitele de
cereale, PCC a ordonat împuşcarea mulţimii pentru a
suprima furturile şi i-a etichetat pe cei ucişi drept
elemente contra-revoluţionare. Un număr mare de
ţărani au murit de foame în multe provincii inclusiv în
Gansu, Shandong, Henan, Anhui, Hubei, Hunan, Sichuan şi
Guangxi. Ţăranii flămânzi erau în plus forţaţi
să muncească la lucrările de irigaţie,
construcţia de baraje şi producţia de oţel.
Mulţi cădeau jos în timpul lucrului şi nu se mai
ridicau niciodată. În final cei care supravieţuiau nu
mai aveau forţa să îngroape morţii. Multe sate au
fost rase complet, familiile murind pe rând. În cele mai serioase perioade de foamete din istoria Chinei înainte de PCC
au existat cazuri în care familiile şi-au schimbau copiii între
ele pentru a-i mânca, dar nimeni nu şi-a mâncat proprii
copii. Sub stăpânirea PCC însă, oamenii au ajuns să-i
mănânce pe cei muribunzi, pe cei fugiţi din alte
regiuni, şi chiar să-şi omoare şi mănânce
proprii copii. Scriitorul
Sha Qing a descris o astfel de scenă în cartea sa, Yi
Xi Da Di Wan (Un tărâm întunecos din Bayou): într-o familie a unui
ţăran, un tată a rămas numai cu fiul şi
fiica sa în timpul Marii Foamete. Într-o zi, tatăl şi-a
trimis fiica la plimbare. Când ea s-a întors, nu şi-a mai găsit
fratele mai mic, dar a remarcat un ulei alb plutind în ceaun
şi un morman de oase lângă plită. După mai
multe zile, tatăl a pus din nou apă în ceaun şi
şi-a chemat fiica mai aproape. Fata era înspăimântată,
şi de după uşă s-a rugat de tatăl ei „tăticule,
te rog nu mă mânca. Pot să adun lemne de foc şi să
gătesc mâncare pentru tine. Dacă mă mănânci,
nimeni altcineva nu va face asta pentru tine.” Proporţia finală şi numărul tragediilor de acest fel
este necunoscut. Totuşi PCC le-a deformat, afirmând că
sunt o onoare, susţinând că PCC a condus oamenii să
lupte vitejeşte cu „dezastrele naturale” şi a
continuat să-şi facă reclamă spunând că
este „măreţ, glorios şi corect.” După plenara Lushan din 1959, generalul Peng Dehuai[16]
n-a mai putut lua apărarea oamenilor. Un grup de oficiali
şi cadre din guvern care au îndrăznit să spună
adevărul au fost destituiţi din posturi, arestaţi
şi anchetaţi. După aceea nimeni n-a mai îndrăznit
să spună adevărul. În timpul Marii Foamete, în
loc să declare adevărul, oamenii ascundeau adevărul
despre morţii prin înfometare, pentru a-şi apăra
poziţia. Provincia Gansu chiar a refuzat ajutor (mâncare) de
la provincia Shaanxi, susţinând că în Gansu există
un surplus prea mare de hrană. Această Mare Foamete a fost şi un test determinant pentru cadrele
PCC. Conform criteriilor PCC, cadrele care au ascuns adevărul
despre milioanele de înfometaţi, au devenit cert „calificaţi”.
Cu acest test PCC a crezut că nici emoţiile umane, nici
principiile cereşti nu pot deveni poveri psihologice care să
împiedice cadrele să urmeze linia Partidului. După
Marea Foamete oficialii provinciali responsabili doar au
participat la formalitatea auto-analizei critice. Li Jingquan,
secretarul PCC pentru provincia Sichuan, unde au murit de foame
milioane de oameni, a fost avansat pe postul de prim secretar al
Biroului PCC din districtul de Sud-Vest. De la Revoluţia Culturală şi masacrul din Piaţa
Tiananmen la Falun Gong Revoluţia Culturală a fost lansată oficial la 16 mai 1966
şi a durat până în 1976. Această perioadă a
fost numită chiar de PCC „Catastrofa de zece ani”. Mai târziu
într-un interviu luat de un reporter iugoslav, Hu Yaobang, fost
secretar general de Partid, spunea „în acele timpuri au fost
implicaţi aproape 100 de milioane de oameni, o zecime din
populaţie”. Realităţile
campaniilor politice de după înfiinţarea Republicii
Populare Chineze relata
că „în mai 1984, după 31 de luni de investigaţii,
verificări şi recalculări intensive ale Comitetului
Central al PCC, cifrele legate de Revoluţia Culturală
sunt: peste 4,2 milioane de deţinuţi şi anchetaţi;
peste 1.728.000 de morţi din cauze nenaturale; peste 135.000
de oameni etichetaţi drept contra-revoluţionari şi
executaţi; peste 237.000 de oameni omorâţi şi
peste 7,03 milioane mutilaţi în atacuri armate; 71.200 de
familii distruse”. Statisticile adunate din cronicile judeţene
arată că 7,73 milioane de oameni au murit din cauze
nenaturale în timpul Revoluţiei Culturale. Pe lângă faptul că oamenii erau ucişi în bătaie, începutul
Revoluţiei Culturale a generat şi un val de sinucideri.
Mulţi intelectuali renumiţi, incluzându-i pe Lao She,
Fu Lei, Jian Bozan, Wu Han şi Chu Anping şi-au pus capăt
vieţii în etapa de început a Revoluţiei Culturale. Revoluţia Culturală a fost cea mai delirantă perioadă
„de stânga” din China. Omorul
devenise o cale de avansare, lumea îşi arăta
astfel poziţia revoluţionară; aşa că
masacrul „inamicilor de clasă” a fost extrem de violent
şi brutal. Politica de „reformă şi deschidere” a promovat în mare măsură
circulaţia informaţiei, ceea ce a făcut posibil ca
mulţi reporteri străini să fie martori la masacrul
din Piaţa Tiananmen în 1989 şi să transmită
reportaje televizate care arătau tancuri gonind şi
zdrobind studenţii, omorându-i. Zece ani mai târziu, la 20 iulie 1999, Jiang Zemin începea suprimarea
Falun Gong. Spre sfârşitul lui 2002, informaţii interne
provenite din surse guvernamentale chineze confirmau muşamalizarea
a peste 7.000 de morţi în centre de detenţie, lagăre
de muncă forţată, închisori şi spitale
psihiatrice, cu o medie de şapte oameni ucişi pe zi. În zilele noastre PCC tinde să omoare considerabil mai puţin decât
în trecut când omora milioane sau zeci de milioane. Există
două motive importante care au determinat acest lucru. Pe de
o parte, Partidul a degenerat minţile chinezilor cu natura sa
de Partid, astfel încât oamenii sunt acum mult mai supuşi
şi mai cinici. Pe de altă parte, datorită corupţiei
excesive şi delapidărilor comise de oficiali PCC,
economia chineză a devenit o „economie de transfuzie”,
şi depinde în mare măsură de capitalul străin
pentru a-şi susţine creşterea economică şi
stabilitatea socială. PCC îşi aminteşte bine sancţiunile
economice ce au urmat după masacrul din Piaţa Tiananmen,
şi ştie că omorul făţiş va avea ca
rezultat o retragere a capitalului străin, care i-ar pune în
pericol regimul totalitar. Însă PCC n-a renunţat niciodată la masacrele din spatele
scenei, doar că astăzi PCC nu-şi precupeţeşte
nici un efort pentru a ascunde mărturiile însângerate. II. Metode de omor extrem
de barbare Tot ce face PCC serveşte unui singur scop: câştigarea şi păstrarea
puterii. Pentru PCC omorul este o cale foarte importantă de păstrare
a puterii. Cu cât sunt ucişi mai mulţi şi cu cât
sunt mai barbare omorurile, cu atât este mai mare capacitatea de
a îngrozi. O asemenea teroare a început încă din vremea războiului
chino-japonez. Masacre în Nordul Chinei în timpul războiului chino-japonez Când a recomandat cartea Inamici în
interior scrisă de preotul Raymond J. De Jaegher[17],
Hoover, fost preşedinte al SUA., comenta că ea a
demascat esenţa terorii mişcărilor comuniste. El a
recomandat cartea oricui dorea să înţeleagă o
asemenea forţă malefică. În această carte, De Jaegher istorisea întâmplări în care PCC
folosea violenţa pentru a înspăimânta oamenii şi
a-i face să se supună. De exemplu, într-o zi PCC a
cerut tuturor să meargă în piaţa unui sat. Învăţătorul
a condus copiii de la şcoală în piaţă. Scopul
adunării era de a privi uciderea a 13 patrioţi, bărbaţi
tineri. După anunţarea învinuirilor fabricate împotriva
victimelor, PCC a ordonat învăţătorului înspăimântat
să-i facă pe copii să cânte cântece patriotice.
În timpul cântecelor, pe scenă nu erau dansatori, ci un călău
ţinând în mână un cuţit ascuţit. Călăul
era un soldat comunist tânăr, robust şi sălbatic,
cu braţe puternice. Soldatul s-a dus în spatele primei
victime, a ridicat rapid cuţitul mare şi ascuţit
şi a lovit în jos - şi primul cap a căzut la pământ.
Sângele a ţâşnit ca o fântână şi capul s-a
rostogolit pe jos. Cântecul isteric al copiilor s-a transformat
într-un ţipăt haotic şi plânsete. Învăţătorul
ţinea măsura, încercând să menţină cântecul;
clopoţelul său a fost auzit sunând din nou şi din
nou în haos. Călăul a tăiat de 13 ori şi 13 capete au căzut la pământ.
După aceea, mai mulţi soldaţi comunişti s-au
perindat pe rând şi au tăiat pieptul victimelor,
deschizându-l şi scoţând afară inimile, sărbătorind.
Toată brutalitatea a fost făcută în faţa
copiilor. Copiii păliseră toţi datorită
terorii, şi unii începuseră să vomite. Învăţătorul
a ocărât soldaţii şi a aliniat copiii pentru a-i
întoarce la şcoală. Părintele De Jaegher a văzut deseori copii forţaţi să
privească omoruri. Copiii au devenit obişnuiţi cu
scenele sângeroase şi împietriţi în faţa
omorurilor; unii chiar au început să savureze senzaţia. Când PCC a simţit că simplul omor nu era suficient de înspăimântător
şi tulburător, au inventat tot felul de torturi
groaznice. De exemplu, deţinuţii erau forţaţi
să înghită o mare cantitate de sare şi nu erau lăsaţi
să bea nici un pic de apă – victima suferea până
murea de sete; unii deţinuţi erau dezbrăcaţi
complet şi forţaţi să se rostogolească pe
sticlă spartă; erau deschise copci în râuri îngheţate,
iarna, şi victimele erau aruncate înăuntru – oamenii
mureau prin îngheţ sau înec. De Jaegher scria că un membru PCC din provincia Shanxi a inventat o
tortură teribilă. Într-o zi când cutreiera oraşul,
s-a oprit în faţa unui restaurant şi a privit fix o cuvă
mare în care fierbea ceva. Mai târziu a cumpărat câteva
cuve gigantice şi a arestat imediat nişte oameni care
erau împotriva Partidului Comunist. În timpul judecăţii
sumare, cuvele au fost umplute cu apă clocotită. Trei
victime au fost dezbrăcate complet şi aruncate în cuve
pentru a fierbe. La Pingshan, De Jaegher a fost martor când un
tată a fost jupuit de viu. Membrii PCC i-au forţat fiul
să privească şi să participe la tortura inumană,
să-şi vadă tatăl murind în chinuri cumplite
şi să-i asculte ţipetele. Membrii PCC au turnat oţet
şi acid peste corpul tatălui şi apoi toată
pielea i-a fost jupuită. Au început de la spate, apoi în
sus către umeri şi pielea de pe tot corpul său a
fost jupuită, lăsând intactă numai pielea capului.
Tatăl a murit în câteva clipe. Teroarea Roşie în timpul perioadei „August
Roşu” şi canibalismul din Guangxi După câştigarea controlului absolut asupra ţării, PCC
n-a încetat deloc violenţa. În timpul Revoluţiei
Culturale violenţa a devenit mai mare. În 18 august 1966, Mao Zedong s-a întâlnit cu reprezentanţii Gărzii
Roşii în turnul din Piaţa Tiananmen. Song Binbin, fiica
liderului comunist Song Renqiong, a pus o emblemă a Gărzii
Roşii pe mâneca lui Mao Zedong. Când Mao Zedong a aflat
numele lui Song Binbin – care înseamnă blând şi
politicos - el a spus „ne trebuie mai multă violenţă”.
Aşa că Song şi-a schimbat numele în Song Yaowu
(care înseamnă pur şi simplu „vreau violenţă”). Atacuri armate violente s-au răspândit cu repeziciune în întreaga
ţară. Generaţia mai tânără, educată
în spiritul ateist comunist, nu avea frici sau griji. Sub
conducerea directă a PCC şi ghidaţi de instrucţiunile
lui Mao Zedong, Gărzile Roşii, fanatice, ignorante
şi considerându-se deasupra legii, au început să bată
oameni şi să jefuiască în întreaga ţară.
În multe zone, toate cele „cinci clase negre” (proprietari de
pământ, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente
rele şi cei de dreapta) şi membrii familiilor lor erau
desfiinţaţi conform politicii de genocid. Un exemplu
tipic era judeţul Daxing de lângă Beijing, unde în
perioada 27 august - 1 septembrie 1966, un număr total de 325
de oameni au fost ucişi în 48 de brigăzi ale celor 13
Comune Populare. Dintre cei ucişi, cei mai bătrâni erau
în vârstă de 80 de ani şi cei mai tineri aveau numai
38 de zile. 22 de familii au fost exterminate total. Omorul prin linşare era ceva obişnuit. Pe strada Shatan, un grup
de bărbaţi din Gărzile Roşii au bătut cu
lanţuri de metal şi curele de piele o femeie bătrână
până când nu s-a mai putut mişca; totuşi o membră
a Gărzilor Roşii a găsit necesar să sară
pe corpul bătrânei şi pe stomacul ei. Bătrâna a
murit acolo…. În apropiere de Chongwenmeng, când Gărzile
Roşii au percheziţionat casa soţiei proprietarului
de pământ (o văduvă singură),
au forţat fiecare vecin să aducă o oală
cu apă fierbinte şi i-au turnat apa clocotită pe gât
bătrânei până ce corpul i-a fost opărit. După
mai multe zile bătrâna a fost găsită moartă
în cameră, corpul fiindu-i acoperit de viermi… Existau
multe căi de omor, incluzând bătaia cu bastoane, tăierea
cu secerile şi strangularea cu frânghii… Modul de omorâre
a copiilor era cel mai brutal: ucigaşul punea un picior pe
piciorul copilului şi trăgea de celălalt picior,
rupând copilul în două (Investigaţie
asupra Masacrului din Daxing de Yu Luowen)[18]. Canibalismul din Guangxi a fost chiar mai inuman decât masacrul Daxing.
Scriitorul Zheng Yi, autor al cărţii Memorialul
stacojiu descria canibalismul ca având trei faze[19]. Prima fază era la început când teroarea era ascunsă şi
lugubră. Cronicile judeţene descriu o scenă tipică:
la miezul nopţii, ucigaşii au mers în vârful
picioarelor şi şi-au ales victima; au tăiat-o
şi i-au scos inima şi ficatul. Pentru că erau lipsiţi
de experienţă şi speriaţi, i-au luat din greşeală
plămânul, aşa că au trebuit să se întoarcă.
După ce au gătit inima şi ficatul, unii au adus
lichior de acasă, unii mirodenii; apoi au mâncat organele
umane în linişte, la lumina focului din cuptor. A doua fază a fost vârful, când teroarea devenise deschisă,
publică. În timpul acestei faze ucigaşii veterani căpătaseră
experienţă în extragerea inimii şi ficatului, păstrând
victima cât mai mult timp în viaţă; îşi predau
tehnicile, rafinându-le spre perfecţiune. De exemplu când tăia
şi deschidea o persoană (vie), ucigaşul trebuia
doar să facă o cruce pe abdomenul victimei, apoi să
păşească pe corpul acesteia (dacă victima era
legată de un copac, ucigaşul băga genunchiul în
partea de jos a abdomenului), iar inima şi celelalte organe cădeau
jos, pur şi simplu. Ucigaşul şef căpăta
inima, ficatul şi organele genitale, iar ceilalţi luau
ce rămânea. Aceste scene impresionante şi înspăimântătoare
erau însoţite de fluturarea steagurilor şi strigarea de
lozinci. A treia fază a fost nebunia. Canibalismul devenise o mişcare de
masă, larg răspândită. În districtul Wuxuan,
oamenii mâncau ca nebunii alţi oameni, asemenea câinilor sălbatici
care mănâncă hoituri în timpul epidemiilor. Deseori
victimele erau mai întâi „criticate public”, după care
urma automat omorul şi actul de canibalism. Imediat ce
victima cădea la pământ, moartă sau vie, oamenii
îşi luau cuţitele pe care le aveau pregătite
şi o înconjurau, tăind orice parte din corp pe care o
puteau apuca. În timpul acestei faze, cetăţenii obişnuiţi
erau toţi implicaţi în canibalism. Uraganul „luptei
de clasă” spulberase orice sens de păcat şi natură
umană din minţile oamenilor. Canibalismul se răspândea
ca o epidemie şi oamenii luau parte la ospăţuri
canibalice. Orice parte a corpului uman era comestibilă:
inima, muşchii, ficatul, rinichii, coatele, picioarele şi
tendoanele. Corpurile umane erau preparate în diverse feluri,
inclusiv prin fierbere, la abur, călire în tigaie, la
cuptor, prăjire, şi grătar… Oamenii beau lichior
sau vin şi jucau jocuri în timp ce mâncau corpuri umane. În
timpul perioadei de maxim a acestei mişcări chiar şi
bufetul expres al celei mai înalte organizaţii
guvernamentale, Comitetul Revoluţionar al districtului
Wuxuan, oferea mâncare din oameni. Vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că un
astfel de festival de canibalism era un simplu comportament
neorganizat al oamenilor. PCC era o organizaţie totalitară
care controla fiecare celulă socială în parte. Fără
încurajare şi manipulare din partea PCC, mişcarea
canibalistă nu ar fi avut loc nicicum. Un cântec scris de PCC pentru a se lăuda spunea „Vechea societate a
schimbat oamenii în strigoi, noua societate a schimbat strigoii
în oameni”[20].
Oricum, aceste omoruri şi ospăţuri canibalice ne
arată că PCC putea schimba o fiinţă umană
într-un monstru sau demon,
pentru că PCC însuşi este mai teribil decât orice
monstru sau demon. Persecutarea mişcării Falun Gong Acum, când chinezii păşesc în era computerelor şi a călătoriilor
spaţiale şi pot vorbi în taină despre drepturile
omului, libertate şi democraţie, mulţi cred că
acele atrocităţi sinistre şi dezgustătoare
aparţin trecutului şi că PCC şi-a pus hainele
civile şi este gata să ia contact cu lumea. Nimic mai fals. Când PCC a descoperit că există un grup de oameni
cărora nu le este frică de cruzimea torturilor lui
şi de moarte, mijloacele folosite de PCC au devenit chiar mai
groteşti. Grupul care a fost persecutat în acest fel este
Falun Gong. Violenţa Gărzilor Roşii şi canibalismul din provincia
Guangxi urmăreau eliminarea corpului victimei, omorând
persoana în câteva minute sau ore. Practicanţii Falun Gong
sunt persecutaţi pentru a-i forţa să renunţe
la credinţa lor în „Adevăr, Compasiune şi
Toleranţă”. Torturile sălbatice durează
zile, luni sau chiar ani. Se estimează că mai mult de
10.000 de practicanţi Falun Gong au murit în urma torturilor. Practicanţii Falun Gong care au suferit tot felul de torturi şi au
scăpat din gura morţii au documentat mai mult de 100 de
metode groaznice de tortură; următoarele sunt numai câteva
exemple. Bătaia cruntă este cea mai frecventă metodă de torturare
a practicanţilor Falun Gong. Poliţia şi şefii
deţinuţilor de drept comun bat direct practicanţi
şi/sau instigă alţi deţinuţi să bată
practicanţi. În urma bătăilor mulţi au
surzit. Alte rezultate ale bătăilor crunte sunt: urechi
distruse, globuri oculare zdrobite, dinţi sparţi,
cranii, coloane vertebrale, coaste, clavicule, oase ale bazinului,
braţe şi picioare rupte; mâini şi picioare
amputate. Unii călăi strâng şi zdrobesc
testiculele practicanţilor şi lovesc cu piciorul zonele
genitale ale practicantelor. Dacă practicanţii nu renunţă,
călăii continuă bătaia până ce pielea
practicanţilor este sfâşiată şi carnea iese
afară. Corpurile practicanţilor se deformează
complet din cauza torturii şi se acoperă de sânge, dar
gardienii continuă să toarne peste ei apă sărată
şi să le aplice şocuri cu bastoane electrice.
Mirosul de sânge şi cel de carne pârlită se amestecă
cu strigătele de agonie - este de nedescris. Cei care
torturează folosesc pungi de plastic pentru a-i face să
cedeze de teama sufocării. Şocul electric este o altă metodă comună folosită
în lagărele de muncă forţată din China pentru
a tortura practicanţii Falun Gong. Poliţia a folosit
bastoane electrice pentru a aplica şocuri electrice părţilor
sensibile ale corpului. Oamenii sunt electrocutaţi în gură,
pe creştetul capului, pe piept, în părţile
genitale, pe bazin, coapse, talpa piciorului, pe sâni (la femei),
şi pe penis (la bărbaţi). Unii poliţişti
au aplicat practicanţilor şocuri electrice cu mai multe
bastoane electrice simultan, până când carnea arsă
mirosea şi părţile rănite erau negre şi
vinete. Uneori bastoanele se aplică simultan pe cap şi
anus. Deseori poliţiştii folosesc zece sau chiar mai
multe bastoane simultan, pentru a-i şoca pe practicanţi
timp îndelungat. În mod normal un baston electric are zeci de
mii de volţi. Când se descarcă emite o lumină
albastră şi un sunet specific. Când curentul electric
trece prin corpul unei persoane se simte ca o arsură sau o muşcătură
de şarpe. Fiecare şoc este dureros ca o muşcătură
de şarpe. Pielea victimelor se înroşeşte, este
distrusă şi arsă şi rănile supurează.
Există bastoane chiar mai puternice, cu voltaj mai ridicat,
care fac victima să simtă că este lovită în
cap cu un ciocan. Poliţia foloseşte ţigări aprinse pentru a le arde mâinile,
faţa, tălpile, pieptul, spatele, sânii, etc. Foloseşte
brichete pentru a arde mâinile şi părţile genitale
ale practicanţilor. Există vergele de oţel special
fabricate care sunt încălzite până se înroşesc.
Apoi sunt aplicate pe picioarele practicanţilor. Poliţia
foloseşte cărbuni înroşiţi pentru a arde
practicanţii pe faţă. În cazul unui practicant,
după toate arsurile barbare pe care le-a îndurat, încă
mai respira şi avea puls. După ce a fost omorât, poliţia
a susţinut că moartea sa se datora faptului că
şi-a dat foc singur. Poliţia bate practicantele peste sâni şi în zona organelor
genitale. În multe cazuri practicantele sunt violate, individual
sau în grup. Poliţia a dezbrăcat complet practicante
şi le-a aruncat în celule pline cu deţinuţi de
drept comun, care le-au violat. Poliţia a folosit bastoane
electrice pentru a le aplica şocuri electrice pe sâni şi
în zonele genitale. Au folosit flacăra de brichetă
pentru a le arde sfârcul sânilor şi le-au introdus bastoane
electrice în vagin pentru a le aplica şocuri electrice. În
unele cazuri au legat împreună patru periuţe de dinţi
şi le-au introdus în vaginul practicantelor şi au
frecat şi învârtit periuţele de dinţi. Au agăţat
cârlige de fier de părţile private ale practicantelor.
Mâinile femeilor au fost legate la spate, iar prin sfârcurile sânilor
au fost trecute sârme care au fost băgate în priză. Practicanţii Falun Gong sunt forţaţi să poarte „cămăşi
de forţă”[21];
apoi braţele le sunt încrucişate şi legate la
spate. Poliţiştii le trag braţele peste spate până
în faţa pieptului, le leagă picioarele şi îi atârnă
în afara ferestrei. Le înfundă gura cu cârpe şi la
urechi le pun căşti care transmit continuu calomnii la
adresa Falun Gong. După cum relatează un martor ocular,
celor supuşi la această tortură li se produce rapid
ruptura braţelor, tendoanelor, umerilor, încheieturilor
şi a coatelor. Cei care sunt torturaţi astfel mai mult
timp au coloana vertebrală complet ruptă şi mor în
dureri de nedescris. Practicanţii sunt uneori aruncaţi în temniţe pline cu dejecţii.
Li se înfig beţe de bambus sub unghii şi sunt forţaţi
să trăiască în încăperi umede pline de
mucegai roşu, verde, galben, alb şi de alte soiuri,
prezent pe pereţii şi pardoseala celulei, lucru care le
produce supurări ale rănilor. Poliţia foloseşte
câini, şerpi şi scorpioni care muşcă
practicanţii. Le injectează droguri care le atacă
sistemul nervos. Acestea sunt numai unele dintre metodele de tortură a practicanţilor
în lagărele de muncă. III. Lupta crâncenă
din interiorul Partidului Pentru că PCC îşi strânge membrii pe baza naturii Partidului
şi nu pe bază de dreptate şi moralitate,
loialitatea membrilor - în special a oficialilor seniori - faţă
de liderul suprem, este o problemă crucială. Partidul
trebuie să creeze o atmosferă de teroare prin omorârea
propriilor membri. Supravieţuitorii văd astfel că
dacă dictatorul suprem doreşte moartea cuiva,
respectivul va muri îngrozitor. Luptele din interiorul partidelor comuniste sunt binecunoscute. Cu excepţia
lui Lenin şi a lui Stalin, toţi membrii Biroului Politic
al Partidului Comunist Sovietic din primele două perioade au
fost executaţi, ori s-au sinucis. Trei din cei cinci mareşali
au fost executaţi, trei din cei cinci comandanţi
superiori au fost executaţi, toţi cei zece comandanţi
ai armatei secundare au fost executaţi, 57 din cei 85 de
comandanţi de garnizoană au fost executaţi, 110 din
cei 195 de comandanţi de divizie au fost executaţi. PCC recomandă mereu „lupte crâncene şi atacuri nemiloase”.
Asemenea tactici nu-i vizează numai
pe cei din afara Partidului. Chiar de la început, din
perioada revoluţionară din provincia Jiangxi, PCC omorâse
atât de mulţi din corpurile anti-bolşevice (corpuri
„AB”)[22],
încât supravieţuiseră numai câţiva care să
lupte în război. În oraşul Yan-an, Partidul a dus la
bun sfârşit o campanie de „rectificare”. Mai târziu,
după ce s-a consolidat politic, i-a eliminat pe Gao Gang, Rao
Shushi[23],
Hu Feng şi Peng Dehuai. În timpul Revoluţiei Culturale,
aproape toţi membrii seniori din Partid au fost eliminaţi.
Nici unul dintre foştii secretari generali ai PCC n-au avut
un sfârşit firesc. Liu Shaoqi, fost preşedinte, care fusese la un moment dat al doilea ca
importanţă la nivel naţional, a avut o moarte
tragică. În ziua când împlinea 70 de ani, Mao Zedong
şi Zhou Enlai[24]
i-au cerut în mod explicit lui Wang Dongxing (şeful gărzii
lui Mao Zedong) să-i ducă lui Liu un cadou de ziua lui -
un radio - pentru a-l lăsa să asculte raportul oficial
al Sesiunii celei de-a opta Plenare a celui de-al 12-lea Comitet
Central, în care se ordona „să fie alungat din Partid
pentru totdeauna trădătorul, spionul şi renegatul
Liu Shaoqi şi să se continue demascarea şi
criticarea lui Liu Shaoqi şi a complicilor lui la crimele de
trădare”. Liu Shaoqi a fost zdrobit mental iar bolile de care suferea au evoluat
rapid. Din cauză că a fost ţinut legat de pat mult
timp şi nu s-a putut mişca, gâtul său, spatele,
şoldurile şi călcâiele i s-au umplut de răni
purulente. Când simţea dureri îngrozitoare, apuca haine,
lucruri sau braţele altor oameni şi nu îi lăsa să
plece, aşa încât oamenii i-au pus pur şi simplu nişte
sticle din plastic dur în mâini. Când a murit, cele două
sticle din plastic deveniseră clepsidre, din cauza strânsorii. În octombrie 1969 corpul lui Liu Shaoqi începuse să putrezească
total şi puroiul infectat mirosea puternic. Ajunsese slab ca
un băţ şi aproape de moarte. Totuşi
inspectorul special al Comitetului Central de Partid nu i-a permis
să facă duş sau să-şi schimbe hainele.
Dimpotrivă, a fost dezbrăcat complet de haine, învelit
într-o plapumă, trimis cu avionul de la Beijing la Kaifeng
şi închis în pivniţa unei cazemate. Când avea
temperatură mare, nu i-au dat medicamente, ci dimpotrivă
- au gonit personalul medical. Când a murit, corpul său era
complet degenerat, avea părul alb, încâlcit şi lung de
60 cm. Două zile mai târziu, a fost ars ca un ciumat la
miezul nopţii. Aşternutul său, perna şi
celelalte lucruri rămase au fost toate arse. Pe fişa morţii
lui Liu scrie: Numele: Liu Weihuang; ocupaţia: şomer;
cauza morţii:
boală. PCC l-a torturat pe preşedintele naţiunii până
la moarte în felul acesta, fără un motiv clar. IV. Exportul revoluţiei;
uciderea oamenilor în străinătate. Pe lângă faptul că PCC omora cu plăcere folosind diverse
metode în interiorul Chinei şi Partidului,
PCC a mai participat şi la uciderea oamenilor din afara
ţării, inclusiv a chinezilor de peste ocean, exportând
„Revoluţia”. Un exemplu tipic sunt Khmerii Roşii. Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a existat în Cambogia numai
patru ani. Cu toate acestea, în această ţară mică,
cu o populaţie de numai 8 milioane, din 1975 până în
1978 au fost ucişi mai mult de 2 milioane. Crimele Khmerilor Roşii sunt fără de număr, iar noi nu
le vom discuta aici. Trebuie însă să vorbim despre legătura
lor cu PCC. Pol Pot îl venera pe Mao Zedong . Începând cu 1965 el a vizitat China de
patru ori pentru a asculta personal învăţăturile
lui Mao Zedong. Începând din noiembrie 1965 Pol Pot a stat în
China trei luni. Chen Boda şi Zhang Chunqiao au discutat cu
el teorii precum: „puterea politică creşte din ţeava
puştii”, „lupta de clasă”, „dictatura
proletariatului” ...etc. Mai târziu acestea au devenit
fundamentul felului în care Pol Pot a condus Cambogia. După
ce s-a întors în Cambogia, Pol Pot a schimbat numele partidului
său în Partidul Comunist Cambogian şi a fondat baze
revoluţionare după modelul PCC de încercuire a oraşelor
pornind de la sate. În 1968 Partidul Comunist Cambogian a fondat oficial o armată. La sfârşitul
anului 1969 ea avea puţin peste 3.000 de oameni. Însă
în 1975, înainte să atace şi ocupe Phnom Penh,
devenise o forţă de luptă curajoasă şi
bine echipată, de 80.000 de soldaţi. Aceasta s-a datorat
în întregime sprijinului primit din partea PCC. În cartea Document
despre susţinerea Vietnamului şi lupta cu America,
Bang Xiangen[25]
spune că în 1970 i-a dat lui Pol Pot echipament militar
pentru 30.000 de soldaţi. În aprilie 1975 Pol Pot a cucerit
capitala Cambogiei şi două luni mai târziu s-a dus la
Beijing să facă o vizită PCC şi să
asculte instrucţiunile. Este clar că dacă crimele
Khmerilor Roşii n-ar fi fost sprijinite ideologic de teoriile
PCC şi sprijinite material, ele nu s-ar fi putut întâmpla. După ce Partidul Comunist Cambogian i-a ucis pe cei doi fii ai Prinţului
Sihanouk, l-a trimis la ordinele lui Zhou Enlai pe Sihanouk la
Beijing. Se ştie că Partidul Comunist Cambogian ucidea
tot ce mişca pentru a preveni orice problemă posibilă.
Dar la cererea lui Zhou Enlai, Pol Pot s-a supus fără
întârziere. Zhou Enlai l-a putut salva pe Sihanouk cu un cuvânt, dar PCC n-a obiectat
atunci când Partidul Comunist Cambogian a ucis mai mult de
200.000 de chinezi. Pe vremea aceea chinezii din Cambogia au mers
la Ambasada Chineză pentru ajutor, iar ambasada i-a ignorat. În mai 1988, când în Indonezia a avut loc uciderea în masă şi
violarea celor de etnie chineză, PCC n-a scos o vorbă.
N-a oferit nici un ajutor şi chiar a blocat ştirile în
interiorul Chinei. Se pare că guvernului chinez nu i-a păsat
deloc de soarta chinezilor din afara Chinei; n-a oferit nici măcar
asistenţă umanitară. V. Distrugerea familiei Nu putem calcula numărul celor ucişi în campaniile politice ale
PCC. Oamenii n-au nici o cale de a face vreun studiu statistic,
din cauza blocării informaţiei şi barierelor dintre
diferitele regiuni, grupuri etnice şi dialecte locale.
Guvernarea PCC nu va conduce niciodată un astfel de studiu -
ar fi ca şi cum şi-ar săpa propria groapă. PCC
preferă să omită detaliile atunci când îşi
scrie propria istorie. Numărul familiilor distruse de PCC este şi mai dificil de aflat.
În unele cazuri, un membru al familiei a murit şi familia a
fost zdrobită. În alte cazuri întreaga familie a murit.
Chiar dacă nu murea nimeni, mulţi erau forţaţi
să divorţeze. Tată şi fiu, mamă şi
fiică erau forţaţi să se separe. Unii au fost
mutilaţi, unii au înnebunit, şi alţii au murit de
tineri din cauza bolilor grave cauzate de torturi. Lista acestor
tragedii este foarte incompletă. Ziarul Yomiuri News din Japonia
afirma la un moment dat că peste jumătate din populaţia
Chinei a fost persecutată de PCC. Dacă este adevărat,
atunci numărul familiilor distruse de PCC este estimat la
peste 100 de milioane. Zhang Zhixin[26]
a devenit un nume cunoscut datorită cantităţii de
relatări privind istoria sa. Mulţi ştiu că a
suferit torturi fizice, viol în grup şi tortură mentală.
Până la urmă a
fost împinsă la nebunie şi a fost împuşcată
după ce i s-a tăiat traheea. Dar mulţi nu ştiu
că există o altă istorie teribilă în spatele
acestei tragedii – chiar membrii familiei sale au trebuit să
participe la „sesiuni de studiu pentru familiile celor condamnaţi
la moarte”. Lin Lin, fiica lui Zhang Zhixin, îşi aminteşte că în primăvara
anului 1975, un funcţionar de la tribunalul din Shenyang îi
spunea cu voce tare: „mama ta este o adevărată
contrarevoluţionară încăpăţânată.
Refuză să accepte reforma şi este incorigibilă.
Este împotriva marelui nostru conducător, tovarăşul
Mao, este împotriva gândirii de neînvins a lui Mao Zedong
şi împotriva direcţiei revoluţionare a
proletariatului, a tovarăşului Mao. Având în vedere
aceste crime combinate, guvernul nostru se gândeşte să-i
mărească pedeapsa. Ce atitudine vei adopta dacă
este executată?”. Eram împietrită şi nu ştiam
cum să răspund. Inima îmi era zdrobită. Dar m-am
prefăcut că sunt calmă, încercând din greu să-mi
ţin în frâu lacrimile. Tata îmi spusese că nu putem
plânge în faţa altora, altfel nu vom avea cum să renunţăm
la relaţia cu mama. Tata a răspuns în locul meu „Dacă
acesta este cazul, guvernul este liber să facă ce
consideră necesar”. Funcţionarul de la tribunal a mai întrebat: „Îi veţi lua
corpul după execuţie? Veţi colecta lucrurile care
i-au aparţinut în închisoare?”. Eu mi-am plecat capul
şi nu am răspuns nimic. Tata a răspuns din nou în
locul meu: „Nu avem nevoie de nimic...”. Tata ne-a ţinut
de mână pe mine şi pe fratele meu şi aşa am
ieşit din hanul de ţară. Ne-am dus pe jos acasă
clătinându-ne, prin vijelie şi ninsoare. N-am gătit
nimic; tata a împărţit în două singura chiflă
de mălai pe care o aveam în casă şi ne-a dat-o mie
şi fratelui meu. El a spus: „Terminaţi-o şi mergeţi
în pat devreme”. M-am întins tăcută pe patul de lut.
Tata stătea pe scaun şi privea în gol către lumină,
uluit. După o vreme, s-a uitat spre pat şi a crezut că
adormisem complet. S-a ridicat, a deschis cu grijă
geamantanul pe care-l adusesem din vechea noastră casă
din Shenyang, şi a scos din ea fotografia mamei. O privea
şi nu-şi mai putea ţine lacrimile. Am coborât din pat, mi-am băgat capul în braţele tatei şi
am început să plâng cu voce tare. Atunci tata m-a mângâiat
şi a spus: „Nu face asta, nu putem lăsa vecinii să
audă”. Fratele meu s-a trezit şi el când m-a auzit plângând.
Tata ne-a strâns pe amândoi în braţe. În noaptea aceea nu
ştiu cât de mult am plâns, ceea ce ştiu este că
nu aveam voie să plângem în voie”[27]. Familia fericită a unui conferenţiar urma să aibă neplăceri
în timpul procesului de reabilitare a celor de dreapta. Pe vremea
campaniei „Anti Dreapta”, soţia sa avea un iubit care
fusese etichetat ca reacţionar. Iubitul ei fusese trimis într-o
zonă îndepărtată unde suferise
enorm. Deoarece ea ca tânără fată nu-l putea urma,
a renunţat la el şi s-a căsătorit cu conferenţiarul.
Când iubitul ei s-a întors în cele din urmă în oraşul
natal, ea, acum mamă, n-a putut decât să-şi
regrete trădarea din trecut. A insistat să divorţeze
de soţul ei, pentru a-şi izbăvi conştiinţa
încărcată. La vremea respectivă conferenţiarul
avea peste 50 de ani; n-a putut accepta schimbarea bruscă
şi a înnebunit. Îşi scotea hainele şi alerga în
pielea goală căutând un loc de unde să înceapă
o nouă viaţă. În final soţia sa l-a părăsit,
şi chiar pe
copii. Separarea dureroasă dictată de Partid este o
problemă care nu poate fi rezolvată şi este o boală
socială incurabilă, care poate doar să înlocuiască
o despărţire cu o altă despărţire. Familia este unitatea de bază a societăţii chineze. Este de
asemenea şi ultimul mecanism de protecţie a culturii
tradiţionale împotriva culturii Partidului. Iată de ce
distrugerea familiei este una dintre cele mai teribile crime ale
PCC. Pentru că PCC monopolizează toate resursele sociale, atunci când
o persoană este clasificată dizident, ea va avea de înfruntat
o criză în existenţă, va fi acuzată de toată
societatea şi dezbrăcată de demnitate. Pentru că
sunt trataţi nedrept, familia este singurul refugiu sigur
unde aceşti oameni inocenţi îşi pot găsi
consolare. Dar politica de implicare a PCC îi împiedică pe
membrii familiei să se consoleze reciproc, altfel aceştia
riscă să fie şi ei etichetaţi drept dizidenţi.
Zhang Zhixin de exemplu a fost forţată să divorţeze.
Pentru mulţi, trădarea membrilor de familie - delaţiuni,
lupte, critică în public, sau denunţări – este
ultimul pai care le distruge spiritul. Mulţi s-au sinucis
drept urmare. VI. Tiparele şi
consecinţele omorului Ideologia omorului în PCC PCC susţine că este talentat şi creativ în dezvoltarea
marxism-leninism-ului, dar în realitate PCC a dezvoltat creativ o
răutate fără precedent în istorie şi în întreaga
lume. Foloseşte ideologia comunistă a unităţii
sociale pentru a înşela publicul şi intelectualii.
Foloseşte ştiinţa şi tehnologia pentru a
submina credinţa şi pentru a promova ateismul total.
Foloseşte comunismul pentru a nega proprietatea privată
şi foloseşte teoria şi practica lui Lenin de revoluţie
violentă pentru a conduce ţara. În acelaşi timp,
combină şi a întăreşte şi mai mult
partea mai malefică a culturii chineze - cea care a deviat de
la tradiţiile chineze. PCC a inventat o întreagă teorie şi un cadru de „revoluţie”
şi „revoluţie continuă” sub dictatura
proletariatului; a folosit acest sistem pentru a schimba
societatea şi pentru a asigura dictatura Partidului. Teoria
sa are două părţi - baza economică şi
suprastructura sub dictatura proletariatului, în care baza
economică determină suprastructura, iar suprastructura
acţionează la rândul său asupra bazei economice.
Pentru a întări suprastructura şi mai ales puterea
Partidului, trebuie pornită revoluţia, de la baza
economică, ceea ce implică: 1.
omorârea proprietarilor de pământ, pentru a rezolva relaţiile
de producţie[28]
la ţară 2.
omorârea industriaşilor, pentru a rezolva relaţiile de
producţie în oraşe. În
cadrul suprastructurii, omorul este comis în mod repetat pentru a
menţine controlul ideologic absolut al Partidului. Asta
implică: 1.
Rezolvarea problemei atitudinii politice a intelectualilor faţă
de Partid. De-a lungul unei lungi perioade de timp, PCC a lansat
multiple campanii pentru reformarea gândirii intelectualilor. Au
fost acuzaţi de individualism burghez, ideologie burgheză,
puncte de vedere apolitice, ideologie nepărtinitoare,
liberalism, etc. PCC a dezbrăcat intelectualii de demnitatea
lor spălându-le creierul şi eliminându-le conştiinţa.
PCC a eliminat aproape complet gândirea independentă şi
multe alte calităţi ale intelectualilor, incluzând
tradiţia prin care aceştia apărau dreptatea şi
îşi dedicau viaţa pentru a susţine dreptatea.
Tradiţia ne învăţa: „să nu cazi în excese
când eşti bogat sau onorat, să nu te abaţi de la
scopul tău când eşti sărac şi obscur şi
nici să nu te apleci în faţa unei forţe
superioare”[29];
„trebuie să ai mai întâi grijă de stat şi la
urmă să îţi pretinzi porţia de fericire”[30];
„fiecare om obişnuit trebuie să se simtă
responsabil de succesele şi eşecurile naţiunii
sale”[31];
„în umbră, un cavaler îşi cultivă persoana; când
este pus pe scenă, el îşi ajută ţara”[32]. 2.
Lansarea unei revoluţii culturale şi uciderea oamenilor
în scopul câştigării conducerii culturale şi
politice absolute. PCC a mobilizat campanii de masă în
interiorul şi exteriorul Partidului, începând omorurile în
domeniul literaturii, artei, teatrului, istoriei şi educaţiei.
PCC şi-a îndreptat mai întâi atacurile asupra mai multor
celebrităţi: „Satul celor trei familii”[33],
Liu Shaoqi, Wu Lao She şi Jian Bozan. Mai târziu numărul
celor ucişi a crescut la „un mic grup în interiorul
Partidului” şi un „un mic grup în interiorul armatei”
şi în final omorul a escaladat din interiorul Partidului
şi armatei ameninţând oamenii din întreaga ţară.
Luptele armate eliminau corpurile fizic, atacurile culturale
omorau spiritul oamenilor. A fost o perioadă extrem de
violentă şi haotică sub controlul PCC. Latura
malefică a naturii umane a fost amplificată la maximum
de nevoia Partidului de a reînvia puterea aflată în criză.
Oricine putea ucide în mod arbitrar în numele „revoluţiei”
şi al „apărării liniei revoluţionare a tovarăşului
Mao”. A fost un exerciţiu naţional fără
precedent de eliminare a naturii umane. 3.
La 4 iunie 1989 PCC a tras în studenţii din Piaţa
Tiananmen ca răspuns la cererile democratice ce au urmat după
Revoluţia Culturală. Aceasta a fost prima dată când
armata PCC a ucis civili în public, cu scopul de a suprima
protestul oamenilor împotriva delapidării şi înşelăciunilor
comise de oficialii guvernului şi oamenii de afaceri, cu
scopul a suprima cererile de libertate a presei, de libertate a
cuvântului şi a adunării. În timpul masacrului, pentru
a instiga ura între armată şi civili, PCC chiar a înscenat
incendierea vehiculelor militare şi omorârea soldaţilor,
orchestrând tragedia în care Armata „Poporului” îşi
masacra propriul popor. 4.
Uciderea celor cu credinţe diferite. Credinţa este
filonul vieţii în PCC. Pentru ca erezia sa să poată
înşela oamenii, la începutul dominaţiei sale, PCC a început
să elimine toate religiile şi sistemele de credinţă.
Când a dat piept cu o credinţă spirituală într-o
eră nouă – Falun Gong – PCC şi-a scos din nou
cuţitul de măcelar. Strategia PCC este de a profita de
pe urma principiilor Falun Gong de „Adevăr, Compasiune
şi Toleranţă” şi de faptul că practicanţii
nu mint, nu folosesc violenţa şi nu vor să cauzeze
instabilitate socială. După ce a căpătat
experienţă în persecutarea Falun Gong, PCC a început să-i
elimine pe cei de alte credinţe şi mai vârtos. În
acest caz Jiang Zemin şi PCC însuşi au ieşit la
scenă deschisă pentru a ucide, în loc să folosească
intermediari. 5.
Omorârea oamenilor pentru a muşamaliza. Dreptul oamenilor la
informaţie este un alt punct slab al PCC. PCC omoară
oameni şi pentru a bloca informaţia. În trecut
„ascultarea emisiunilor radio ale inamicului” era o crimă
pedepsită cu detenţie. Acum, ca răspuns la
multiplele cazuri în care sistemul de televiziune chinez a fost
interceptat pentru a explica adevărul despre persecutarea
Falun Gong, Jiang Zemin a emis ordinul secret de a „omorî pe
loc, fără milă”. Liu Chengjun care a realizat o
asemenea intercepţie, a fost omorât prin tortură. PCC a
mobilizat „Biroul 610” (o organizaţie similară
Gestapo-ului din Germania Nazistă, care a fost creată
pentru a persecuta Falun Gong), poliţia, procurori, tribunale
şi un sistem masiv de poliţie pe internet pentru a
controla fiecare mişcare a oamenilor. 6.
Privarea oamenilor de dreptul la viaţă de dragul
intereselor sale. Teoria revoluţiei continue a PCC implică
faptul că acesta nu va renunţa la putere. În prezent
delapidarea şi corupţia din interiorul PCC s-au
transformat în conflicte între conducerea absolută a
Partidului şi dreptul la viaţă al oamenilor. Când
lumea se organizează pentru a-şi apăra drepturile
legale, PCC foloseşte violenţa, agitându-şi cuţitul
de măcelar spre aşa-numitele „căpetenii” ale
acestor mişcări. În acest scop PCC a pregătit deja
peste un milion de poliţişti înarmaţi. Astăzi,
PCC este mult mai bine pregătit să ucidă decât în
timpul masacrului din Tiananmen în 1989, când a trebuit să-şi
mobilizeze temporar armata. Oricum, în timp ce forţează
poporul să meargă spre prăpastie, PCC însuşi
se îndreaptă pe un drum fără ieşire. A ajuns
într-un stadiu extrem de suspiciune, încât „ia copacii şi
iarba drept duşmani când bate vântul”, cum spune o zicală
chineză. Putem observa astfel că PCC are natura unui spectru malefic. Nu contează
cum se schimbă într-un anumit moment şi loc, PCC nu-şi
va schimba istoria de ucigaş - a ucis oameni în trecut,
ucide oameni în prezent şi va continua să ucidă
şi în viitor Diferite metode de omor folosite în circumstanţe diferite a.
Propaganda
PCC a folosit diverse căi pentru a omorî, depinzând de perioada de
timp. În cele mai multe situaţii PCC a creat propagandă
înainte de a ucide. A spus deseori că „numai omorând poţi
calma indignarea populaţiei”, ca şi cum oamenii i-ar
fi cerut să ucidă. În realitate această
„indignare publică” era stârnită de PCC. Piesa „Fata cu părul alb”[34],
o grotească distorsionare a unei legende populare, poveştile
contrafăcute despre colectarea chiriei şi despre temniţe
din piesa „Liu Wencai” erau folosite ca unelte pentru a
„educa” poporul să urască proprietarii de pământ.
De obicei PCC îşi demonizează inamicii, aşa cum a
făcut în cazul fostului preşedinte Liu Shaoqi. Un alt
exemplu în acest sens este înscenarea, de către PCC, a
incidentului de aşa-zisă „autoincendiere” din Piaţa
Tiananmen în ianuarie 2001, care a fost folosit pentru a incita
populaţia la ură împotriva Falun Gong, după care a
urmat înteţirea campaniei masive de genocid împotriva Falun
Gong. Nu numai că PCC nu şi-a schimbat metodele de omor
- le-a mai şi perfecţionat, folosindu-se de noua
tehnologie informatică. În trecut PCC putea să înşele
numai poporul chinez, dar acum înşeală oamenii din întreaga
lume. b.
Incitarea
la omor a maselor |
