70 de ani de la înfiinţarea coloniilor de muncă - lagărele reeducării din care trebuia să se nască „omul nou”

România n-a mai avut şansa continuării unei civilizaţii începute de regii şi reginele ei. Imediat în 1948, după instalare, în spatele lozincilor despre „construirea socialismului”, comuniştii începeau distrugerea omului. Adică ce numea Marx prin „schimbarea violentă a orânduirii sociale” şi „formarea omului nou” lua proporţiile unui genocid cu multiple feţe. Represiune şi reeducare.

Cu asta au pervertit apoi tot: credinţa, cultura, binele, adevărul.

La 14 ianuarie 1950 comuniştii înfiinţau, prin Decret, primele lagăre pentru „reeducarea elementelor duşmănoase”- aşa zisele colonii de muncă. Acolo aveau să cunoască teroarea, umilinţa şi moartea zeci de mii de oameni nevinovaţi, unii, aleşi intenţionat dintre cei mai înzestraţi şi capabili.

Mai întâi a fost colectivizarea forţată, industrializarea forţată, iar apoi, coloniile de muncă forţată. Gândirea forţată. Reeducarea. Adică forţarea, schingiuirea fiinţei umane să devină din om, ne-om. „Omul nou” cum se exprimau comuniştii, ascunzându-se în spatele cuvintelor. Omul fără însuşiri, fără morală, fără idealuri, slujitorul perfect al regimului. „A apărut un nou tip de om - omul şmecher”, spunea Steinhardt despre omul moşit de comunism.

Omul duplicitar, apoi denunţătorul, informatorul, turnătorul. Dacă materialul genetic uman de astăzi ne produce stupoare, ar fi bine să ne uităm înapoi cu 70 de ani la cum s-a produs siluirea naturii umane în comunism.

Decretul pentru „reeducarea elementelor duşmănoase” trimitea în „unităţile de muncă” pe oricine care „prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în Republica Populară Română”. Prin formulări vagi şi eufemistice, regimul trimitea la moarte sau chin pe oricine avea o opinie sau era bănuit sau reclamat că avea o opinie la adresa prigoanei comuniste. Puteai fi pedepsit pentru un banc sau un zvon.

Erau pedepsiţi cu muncă silnică cei care ascultau radiourile occidentale, care aveau relaţii în străinătate, ţăranii care s-au opus colectivizării, foşti membri ai diverselor formaţiuni din perioada interbelică şi din timpul războiului, cei care au încercat să fugă din ţară, rudele lor, „chiaburii” (adică ţăranii înstăriţi), cei care ieşeau din închisoare fără să fie reeducaţi.

Decretul dădea securităţii mână liberă să condamne fără proces, doar pe baza unor delaţiuni, zeci de mii de opozanţi politici, preoţi, intelectuali, ţărani. Erau trimişi fie la canal, fie la ocnă (Târgu Ocna, Ocnele Mari etc.), fie la Baia Sprie, Brăila, Periprava sau alte lagăre, care alături de temniţele comuniste completau cumplitul peisaj concentraţionar.

Ţara devenise o mare închisoare, iar în mai puţin de un an au fost deschise peste o sută de colonii, multe ţinând rata mortalităţii secretă.

Copiate după model stalinist, evocate prima dată de Soljeniţîn, în Arhipelagul Gulag, acestea erau locurile unde „reacţionarii”, „elementele duşmănoase” îşi ispăşeau vini inexistente, desfiguraţi de bătaie şi obligaţi să muncească în condiţii greu de imaginat.

„Marile realizări” ale comunismului au fost „înfăptuite” astfel.

Primul şi cel mai mare lagăr de muncă din România şi controlat de Uniunea Sovietică a fost Canalul Dunăre – Marea Neagră. Era format din 20 de colonii de muncă, unde în cei aproape 5 ani de lucrări au fost folosiţi în jur de 30 000 de deţinuţi politici. Chinurile îndurate, mâncarea insuficientă, munca istovitoare - trebuiau să sape până la 9 metri de şanţ pe zi - a dus la numeroase pierderi de vieţi. Lucrările la Canal din epoca Gheorghe Gheorghiu Dej au fost oprite în 1953, după ce s-au dovedit un eşec total. Au fost reluate 20 de ani mai târziu, de Ceauşescu.

Alte astfel de lagăre ale morţii au fost în minele de uraniu şi plumb din Transilvania, sau pe marile baraje hidrografice.

Înfiinţarea societăţilor româno-sovietice - aşa-zisele „sovromuri”- a dus la primele exploatări în mine de uraniu, unde munca era istovitoare şi extrem de periculoasă. Deţinuţii, dar şi muncitorii, se aflau sub paza permanentă a soldaţilor sovietici înarmaţi. Chiar şi muncitorii erau ţinuţi izolaţi de restul locuitorilor din sate, ei locuind în barăci controlate de trupe sovietice, somaţi să nu vorbească despre tratamentul aplicat acolo şi despre cum bogăţiile minelor se scurgeau afară din ţară cu trenurile ruseşti.

Regimul de muncă din toate aceste mine - de uraniu, aur, plumb, cărbune - a fost conturat în literatura carcerală, de către foşti deţinuţi politici, ca un tablou apocaliptic.

La mina de plumb din Baia Sprie munca însemna asumarea unui risc continuu, de la intrare şi până la ieşire. Perforatorii lucrau în galerii cu puţin aer, la temperaturi de 40-45 de grade. Cei mai mulţi nu rezistau acestei călduri istovitoare.

Potrivit unei note-raport din anul 1950, la Baia Sprie ar fi fost nevoie de 600 deţinuţi la lucru numai pe timpul nopţii şi în subteran, adică acolo unde era cel mai periculos. Cea mai mare parte a ’’braţelor speciale’’ care ajungeau la Baia Sprie aveau condamnări foarte mari, peste 10 ani, fiind preluaţi de la penitenciarele Aiud, Gherla, sau după 1953, de la Canal.

În gulagul sovietic, Stalin a experimentat aproape orice. A deschis lagăre până şi pentru copii, care mai apoi erau recrutaţi de NKVD. Cel mai teribil experiment a fost cel din aşa-zisă Insula a Canibalilor. 6.000 de oameni consideraţi „elemente dăunătoare’’ au fost izolaţi pe insula Nazino, fără provizii, dezbrăcaţi în gerul sfârşitului de iarnă siberiană. Deportaţii s-au devorat unii pe alţii de foame.

La noi, torţionarii erau cei care „devorau” deţinuţii. Ion Ficior, torţionarul de la Periprava, condamnat în 2015, a ucis 103 oameni.

’’Regimul era efectiv unul de exterminare, iar aceste colonii reprezentau lagăre de exterminare prin muncă forţată. Ni se spunea clar de la bun început pentru ce eram duşi acolo, că suntem duşmani ai neamului şi că trebuie să muncim până dispărem, pentru dezvoltarea acestuia în ideologia şi spiritul comunist”, explică Teodor Stanca, fost deţinut la Periprava, audiat în procesul Ficior.

Unii spun că pe timpul comunismului s-a făcut, s-a construit...Însă, putem compara aşa-zisele „realizări ale socialismului” (care practic au fost distrugeri, pe toate planurile) cu ceea ce într-adevăr ar fi realizat atâţia oameni valoroşi care au fost aruncaţi în lagărele morţii? Cum ar fi arătat acum educaţia, economia dacă minţile luminate ale acestei ţări n-ar fi fost distruse de adevăraţii duşmani ai poporului şi ar fi fost lăsaţi să construiască ei viitorul luminos?

De câte generaţii de sacrificiu am avea nevoie pentru refacerea matricei genetice pervertite de comunism, aşa încât să se mai nască oameni precum Eminescu în cultură, Maniu în politică, Gavrilă Ogoranu în probitate morală?

Pentru exemplificarea cutremurătoarelor experienţe din lagărele comuniste, iată o parte din mărturia unui fost deţinut politic (Florea Dumitru) dintr-o colonie de muncă din Marea Insulă a Brăilei, consemnată pe procesulcomunismului.com

Una dintre închisorile comuniste ale anilor '60 din Insula Mare a Brăilei a fost şi colonia de muncă de la Giurgeni, loc în care erau încarceraţi deţinuţi contrarevoluţionari. Conform ’’Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)", ’’reacţionarii" trăiau în condiţii inumane. ’’Aveau un regim de muncă forţată, fiind păziţi de câini dresaţi să-i atace dacă se prăbuşeau la pământ sau dacă încercau să se odihnească. Mâncarea era foarte proastă, iar setea - chinuitoare. Cei închişi erau nevoiţi să bea apă din Dunăre, iar în timpul lucrului - din bălţile de pe teren. Prezenţa şobolanilor în gropile care ţineau loc de closet sau în depozitele de alimente a contribuit la declanşarea unor epidemii: febră tifoidă şi leptospiroză". Una dintre cele mai grele activităţi era considerată munca la orezărie cînd deţinuţii erau obligaţi să stea tot timpul în apă, încovoiaţi, pentru a plivi orezul. La Giurgeni au fost încarceraţi numai deţinuţi politici între anii 1960-1962 cînd comandantul penitenciarului era Alexandru Ioaniţescu. Maiorul a căpătat experienţă la penitenciarele de la Cluj ca locţiitor de comandant, la Aiud (1956-1958), pe aceeaşi funcţie şi apoi a fost mutat la Giurgeni. Prin mâna lui au trecut mii de deţinuţi şi chiar elita epocii. Torţionarul şi l-a amintit pe poetul Radu Gyr. La Giurgeni a devenit stăpân peste 1600 de deţinuţi politici. ’’Cum să nu le dau mâncare? Păi, dacă eu vă spun că arătau ca luptătorii! În societate nu se mânca carne, dar la unitate se dădea de cinci ori pe săptămână. Sigur, mai mult subproduse, căpăţâni, gheare, dar aveau în farfurie miros de carne. Odată, mi-a fost adus de la Jilava un lot. Erau prăpădiţi rău de tot. Bătuţi. Gălbejiţi. M-am dus la Lunca Dunării personal să-i primesc, venise un tren cu ei. M-am dus cu două camioane şi i-am încolonat cu gardă, să-i aducem la Giurgeni, era o distanţă de vreo 7-8 kilometri. Dom'le, erau atât de prăpădiţi, că o parte din ei au căzut pe drum. Apoi i-am scos la muncă şi unii au devenit nişte luptători, dom'le. Lucrau în soare. Aveau o forţă în ei!"- relata în faţa ziariştilor torţionarul. Rezultatele muncii desfăşurate de ofiţerul Ioaniţescu la comanda penitenciarelor pe la care a trecut au rămas menţionate în arhive. Referatele Serviciului de Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor scot la lumină portretul unui călău mulţumit de sine: conform documentelor, Ioaniţescu îi lovea ’’în special pe deţinuţii cunoscuţi ca elemente înrăit-duşmănoase, preocupaţi de a sabota munca sau de a-i instiga pe ceilalţi deţinuţi la nesupunere". În urma unor reclamaţii ce vizau excesul de zel, Ioaniţescu este retrogradat din funcţie şi numit locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la lagărul de la Periprava. După aproape 50 de ani de la acele momente, pensionarul Alexandru Ioaniţescu neagă acuzaţiile, pe care le consideră simple răzbunări ale unui alt ofiţer. "Vă spun sincer. Eu am fost sârguincios. Am muncit. M-am străduit. Acum sînt bătrîn şi nu vreau decât să fiu lăsat în pace să-mi mănânc în linişte pensia". Încasează 2.500 de lei noi, adică de peste patru ori mai mult decât o pensie medie în România.

Despre torţionari de ieri, care astăzi sunt cu pensii enorme

Considerat de deţinuţii care l-au cunoscut drept o "bestie ordinară", Ioaniţescu crede astăzi că în tinereţe şi-a făcut doar treaba pentru care lua chenzina. Devotamentul său s-a văzut, spre exemplu, la Aiud, unde, în timpul unei greve a foamei, a dat ordin ca deţinuţii să fie hrăniţi cu forţa: printr-un tub vârât pe gât, le-a fost turnată toată porţia de mâncare şi de apă. Într-un interviu acordat ziarului "România liberă", spunea: "Eram foarte sever, dar eram corect. Nu dur, sever. Aveam subalterni, dom'le... Ce însemna să umblu eu cu bâta printre ei? După legile de atunci, erau vinovaţi. Nu primeam neapărat ordine în scris să-i maltratăm pe deţinuţi, dar îţi cereau să aplici regimul la maximum. Să nu treci nimic cu vederea. Eu am lucrat după un principiu propriu. I-am separat: ţărani, muncitori, intelectuali şi militari. Pentru că intelectualii, ăştia mai deştepţi, îi cam exploatau pe ceilalţi. M-am purtat în aşa fel încît n-am ce să-mi reproşez", relata mulţumit de el torţionarul. La fel ca şi el Gheorghe Crăciun, comandant de penitenciare, şeful Securităţii Braşov, considerat cel mai dur torţionar, s-a dus în mormânt cu mulţumirea că şi-a făcut doar datoria şi că foştii deţinuţi politic şi-au meritat soarta. Şi acesta a trăit la Cluj cu o pensie de zeci de milioane de lei vechi, iar nimeni nu l-a tras la răspundere pentru faptele sale.