Aşa grăit-a Eminescu…

(photos.com)

Ce ar spune Eminescu astăzi despre ce se întâmplă cu “dulcea” lui Românie ? Ce ar scrie jurnalistul de la Timpul dacă ar fi să “revină” acum?

Savant şi erudit, cu doctorat în filozofie şi studii temeinice de drept şi economie, Eminescu a fost elogiat, pe nedrept, mai ales pentru contribuţia sa poetica la dezvoltarea literaturii române. Nedreptatea constă în faptul că o exemplară activitate publicistică este trecută în umbră. Dar devine de înţeles de ce a fost programat astfel: adevărul rostit în articolele sale, prin care arată situaţia reală de la conducerea ţării, era mult prea incomod atât pentru politicienii ţării cât şi pentru imperiul rus (care îşi alipise Basarabia) şi pentru ocupaţia austro-ungară.

Câte din aserţiunile cronicarului nu sunt adevărate şi astăzi?

„Eminescu nu era „poet“[...], remarcă Grigore Georgiu în Istoria culturii române moderne . Nu era acel spirit „romantic“, detaşat de realităţi, „plutind“ în lumea imaginaţiei şi a utopiilor poetice, aşa cum ne-a obişnuit critica poetică să-l etichetăm. Exista şi un „nou Eminescu“, aşa cum spunea Iorga, un Eminescu angajat organic în confruntările politice si ideologice ale timpului său, un Eminescu absorbit cu totul în susţinerea ideii naţionale, un Eminescu ce analizează competent şi profund starea socială şi economică a României, un Eminescu ce studia în nopţile de nesomn tratatele de economie politică ale savanţilor occidentali pentru a fi la curent cu noile teorii si metodologii de analiză asupra fenomenelor economice (de ex., asupra balanţei comerciale si financiare, asupra raportului dintre agricultură şi industrie etc.)”

Eminescu a elaborat „teoria păturii suprapuse” cu privire la structura socială a societăţilor înapoiate şi la circulaţia elitelor politice, observa profesorul Georgiu. El a constat o „anomalie“ a societăţii româneşti faţă de cele occidentale. Construcţia statului român modern a dus la o birocratizare excesivă, la apariţia unui aparat administrativ supradimensionat, ocupat de o pătură de „proletari ai condeiului“, de funcţionari parazitari ai statului, care trebuie întreţinuţi din munca ţărănimii, singura clasă care „produce“ efectiv ceva în condiţiile vremii, deci singura clasă „pozitivă“. O definiţie este aceasta:

O clasă cu totul improductivă, care n-a-nvăţat nimic, n-a muncit nimic, şi n-a avut nimic şi care-a ajuns stăpână pe cei care au învăţat, pe cei care au, pe cei ce muncesc. Exploatatorii boieri? Dar întreg partidul roşu nu este decât o companie de exploatare”. (Opere vol. XII).

Principiul de la care pleacă Eminescu este acela că „munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi“. Elitele politice şi culturale trebuie să asigure administrarea raţională a ţării, să organizeze producţia economică şi creaţia culturală. Or, tocmai aceste funcţii nu sunt îndeplinite de clase superioare, care au devenit clase parazitare si prădalnice. În societăţile apusene, constată Eminescu, există „o compensare pentru suferinţele poporului de jos“ (arte, ştiinţe, administraţie eficientă etc.), dar la noi, această organizaţie „care costă prea scump şi nu produce nimic“, nu compensează prin rezultatele ei munca productivă a celor de jos.

Raporturile dintre muncă şi drepturi politice sunt văzute în corelaţie firească.

„Când munca unei clase într-un popor nu mai echivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă“. Eminescu a vorbit de „selecţia socială negativă“, care operează în societatea românească, tocmai prin blocarea valorilor autentice, prin inversarea raporturilor dintre competenţă şi promovare socială. „Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei, a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului“.

Eminescu, susţine Ilie Bădescu, este printre cei dintâi sociologi care semnalează apariţia unui tip de „capitalism prădalnic“, neproductiv, speculativ, în România, spre deosebire de capitalismul „autocentrat“şi constructiv din Occident.

Teoria junimistă a formelor fără fond serveşte drept cadru de interpretare a procesului social.

„Capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi totodată, un instrument al ei, e, adesea rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardante şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă cu repejune în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic...”(Opere, vol. X)

Degenerarea valorilor înalte are drept consecinţă degenerarea şi corupţia societăţii:

„Greşalele în politică sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”... (Opere, vol. X)

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”. (Opere vol. X)

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitori de cafenele- literatori, ignoranţii şi proştii- administratori ai statului român.”(Opere, vol XI)

[...] partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale- care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, [...] şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării...” (Opere, vol. IX)

„Mai potoliţi-l pe Eminescu”!

Eminescu şi-a asumat pe deplin misiunea sa de conştiinţă a poporului român. A facut-o cu sacrificiul propriului bine, chiar cu sacrificiul propriei vieţi. Dar glasul său puternic a fost făcut să tacă, tocmai de oamenii care ar fi trebuit să-l susţină.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” era mesajul pe care junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul francmason Titu Maiorescu, la care acesta se conformează.

Cercetători eminescologi (de exemplu prof. Nicolae Georgescu) dau lămuriri despre internarea forţată a lui Eminescu într-un spital psihiatric şi tratamentul la care a fost supus el acolo. S-a dorit expedierea pe uşa din spate a istoriei cu eticheta de „nebun” a unuia dintre cele mai mari spirite pe care le-a avut România vreodată, dar acest lucru nu a fost cu putinţă.

Vocea sa răscoleşte şi astăzi aceeaşi lume răsturnată. Avertismentul politic al lui Eminescu rămâne, în mod fatal, actual:

„Greşalele în politică sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.