Creionarea dimensiunii jurnalistice a lui Mihai Eminescu. Partea a II-a

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

Astăzi, cu prilejul sărbătoririi zilei de naştere a poetului, prozatorului şi publicistului Mihai Eminescu, vom continua cu cea ce-a doua şi ultimă parte a "portretizării" autorului în ipostaza sa jurnalistică, pe parcursul carierei desfăşurate la ziarul "Timpul". În cele ce urmează, vom arunca o privire asupra câtorva fundamente ale viziunii sale politice, asupra perspectivei în privinţa învăţământului şi vom încheia prin descrierea comentariilor culturale redactate de Eminescu.

Concepte politice de fond

Mihai Eminescu avea adânc înrădăcinat în conştiinţă conceptul naţionalismului, cu conservarea specificului naţional şi a tradiţiilor, sau, ca să folosim o expresie a lui Mircea Vulcănescu, chiar simţul “dimensiunii româneşti a existenţei”, am putea spune. Totodată, el punea mult accent pe dominanta intereselor “claselor pozitive”, dintr-un ataşament profund faţă de condiţiile de trai ale populaţiei, precum şi pe diminuarea inechităţii sociale, contra percepţiei de spoliere din partea aşa-numitei “pături superpuse”. Chiar dacă Eminescu avea anumite preconcepţii legate de rasă şi sex, el condamna limpede şi cu fermitate extremismul şi detesta violenţele, inclusiv cele pe criterii ideologice, preferând de cele mai multe ori calea de mijloc. Cunoaştem faptul că Eminescu citise, printre numeroasele lui lecturi, şi învăţăturile lui Confucius.

Să luăm un exemplu în sensul promovării acelei aurea mediocritas: în 1880, odată cu atentatul la viaţa premierului I.C. Brătianu, Eminescu amintindu-şi de asasinarea lui Barbu Catargiu, a condamnat asasinatul şi violenţele extremiştilor. Pe aceeaşi linie, el s-a plasat contra mişcărilor anarhiste din Franţa, Rusia şi Germania. De pildă, să observăm critica acidă a publicistului într-un articol de condamnare a Comunei de la Paris. Acel climax al cruzimii proletarilor dezlănţuiţi adusese ravagii catastrofale oraşului, mai ales, în aşa-numita “săptămână sângeroasă” din mai 1871. Iată termenii prin care caracteriza Eminescu starea de lucruri de atunci, cu prilejul comemorării a nouă ani de la teribilul eveniment, în articolul «Sînt acum nouă ani...», un răspuns-comentariu după o relatare din „Deutsche Zeitung”: Privind, în trecut, «Comuna a cauzat mari prejudicii libertăţii Franţei; era p-aci să-i aducă moartea Republicei», iar dacă tendinţe de această factură ar fi proliferat în rândul cetăţenilor săi, Franţa risca să alunece:

«cu o iuţeală nebună pe o pantă la capătul căreia stă căscat un abis roşu şi trei candidaţi de tron aşteaptă la pândă ca mîntuitori ai statului după cădere. [...] În interesul libertăţii europene este de dorit ca niciodată statul liberal francez să nu fie înghiţit de fantoma roşie, ca Republica să nu fie zdrobită de revoluţiunea sacrilegă!» [15 mai 1880].

Eminescu vădeşte un anumit umanism, punând fiinţa umană ca centru al lucrurilor, precum şi un tip de umanitarism, prin dorinţa ridicării populaţiei nevoiaşe din starea subzistenţei. Totuşi, el nu asocia acestor concepte, regăsite în idealurile democratice, o exagerare şi o absolutizare a egalităţii între oameni. Egalitarismul său funcţiona în sfera drepturilor legale, nefiind unul de substanţă, biologic şi intrinsec oamenilor. Există capacităţi diferite, performanţe diferite şi variate sunt şi eforturile depuse în domeniile de activitate în care oamenii se găsesc în societate. Fireşte, discriminarea nu şi-ar avea locul aici, pentru că un om se poate înălţa de la nivelul la care se găseşte în societate prin meritele şi eforturile proprii. Acest principiu sună întrucâtva asemănător binecunoscutului slogan al liberalilor din epocă. Existenţa claselor sociale nu ar trebui negată, iar oamenii nu ar trebui dispreţuiţi sau ridicaţi pe un piedestal dacă aparţin unei pături inferioare sau superioare. Fără muncitori şi meşteşugari, cei cu iniţiative şi educaţie înaltă nu şi-ar putea aplica ideile, iar fără aceştia din urmă, finalitatea lucrărilor celor dintâi ar deveni haotică şi ineficientă, fiecare avându-şi rolul specific în dezvoltarea civilizaţională. Această stare nu împiedică, însă, permanentul transfer de oameni între clase. Subiectul cu pricina a constituit una din temele de discuţie ale publicaţiei “Presa” cu “Timpul” la care lucra Eminescu. Iată, aşadar, câteva consideraţii ale autorului pe acest subiect intens dezbătut:

«A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sînt legile şi instituţiile pentru toţi deopotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câştigată cu munca.

Clase — nu caste. „Presa” vorbeşte de clase şi gîndeşte la caste. În realitate orice om face parte dintr-o clasă oarecare, liber este însă de-a se ridica dintr-una într-alta prin muncă şi merit». [«N-ar fi greu de polemizat…», 23 februarie 1880]

Când au loc dezbateri şi frământări politice şi sociale, ele trebuie să se desfăşoare într-o direcţie constructivă, de rezolvare a impasurilor pentru continuarea progresului în variile domenii care impun obstacole în dezvoltarea socio-politică, economică şi culturală. Dintr-o asemenea perspectivă, ca răspuns la criticile “Presei”, Eminescu afirma următoarele:

«Ceea ce voim deci nu e nici ca partizi să nu existe nici ca ele să nu se lupte, ci ca lupta lor să nu degenereze în nimicirea unuia prin celălalt, voim ca înlăuntrul poporului nostru să nu predomineze instinctele lui Cain” [23 februarie 1880].

Iar noţiunea de progres la Eminescu nu este una a experimentelor riscante şi extremiste, ci un progres social, economic şi cultural treptat, stabil, în linie cu credinţa lui în continuitatea tradiţiilor şi a valorilor de tip conservator pe plan politic, aşa cum putem lesne vedea în cele cinci «Studii asupra situaţiei» publicate la 21 februarie 1880: "progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului, înlătură însă inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase» [I].

Tema impasului din învăţământ

În planul concepţiilor sale despre educaţie, Mihai Eminescu nu doar că sprijinea învăţământul clasic şi răspândirea celui real, ci propunea, totodată, crearea unui „fond” într-un sistem unde „forma” sufoca performanţa, iar nenumăraţi tineri cu potenţial luau calea universităţilor străine. Dat fiind incompetenţa semnalată de publicist în rândul profesorilor universitari, dublată de numărul lor nejustificat de mare, Eminescu propunea reducerea acestora la câţiva experţi incontestabili şi folosirea fondurilor rămase la stipendierea absolvenţilor de liceu merituoşi, pentru continuarea studiilor într-un sistem academic românesc cu standarde ridicate, ce putea astfel contribui la îmbogăţirea oamenilor de valoare din România şi, în mod firesc, la progresul culturii şi ştiinţelor în ţara noastră. Sistemul de învăţământ apărea extrem de rău întocmit, aşa încât copiii, odată ieşiţi de pe băncile şcolii nu rămâneau cu nimic, din cauza programelor excesiv de aglomerate cu materii de studiu. Iată situaţia învăţământului preuniversitar descrisă de Eminescu în articolul «’Romînul’ află că...», în câteva fraze extrem de sugestive şi cu o mare rezonanţă:

«Desfidem pe cineva de a ne arăta programe atît de monstruos încărcate ca cele actuale din România [...] cu materii atît de multe şi atît de diverse încît nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor [...] Nimic nu învaţă, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol.

Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe cari nu le poate mistui e sila şi scîrba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri cari au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală [...] au trecut bacalaureatul şi ... cu toate astea nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot». [25 octombrie 1878]

Comentariile culturale

O parte mai relaxată, însă, nu neapărat şi mai puţin atinsă de spiritul critic acut al lui Eminescu, este cea a articolelor sale privitoare la domeniul cultural. Fie că vorbim despre cronici de spectacol, fie despre recenzii literare, textele vădesc tendinţa de obiectivare şi prezintă producţiile culturale ale societăţii româneşti ale vremii în aprecieri, de cele mai multe ori, concise, la obiect şi scrise într-o manieră expresivă. Iată, de pildă, articolul de la «Deschiderea stagiunii 1878», ce constă, în general, dintr-o descriere presărată cu multă ironie şi cu un umor savuros, privitor mai ales la problema ‘reţetei’ melodramelor, cum e cazul piesei Fiica lui Tintoretto:

«Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rândul, dar în sfârşit, în actul al cincilea, i se înfundă şi lui; ori că-l ia şi-l duc la poliţie; ori că victimele lui chiar îl răpun; ori că se ucide el însuşi de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă una din astea, apoi trebuie neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacţia înaltei nobilimi şi onor. public». [6 octombrie 1878]

Bineînţeles, aşa cum putem observa în acelaşi articol, ochiul critic al lui Eminescu coboară ca să scruteze cu ascuţime, dar şi cu mult haz, ajungând de la compoziţia pieselor la punerea lor în scenă. Articolul ilustrează diverse aspecte ale realităţii contemporane care, odată subliniate cu peniţa moralizatoare şi persiflantă a autorului, urmau negreşit să se îndrepte, în buna manieră proprie şi lui Caragiale, încurajată în dezbateri principiale de Maiorescu însuşi. Să privim cu ce fel de “scenă” interpretativă îmbogăţea Eminescu spectacolul Fiicei lui Tintoretto la Teatrul Naţional:

«Un erou zelos asudă în faţa scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarăşii lui de luptă, chip şi seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să–l răzbune şi să scape patria de vrăjmaşi, voinicii lui, stă drepţi la linie, fără să-l asculte, şi se gândesc: unul că s-apropie Sfântul Dumitru, altul că n-are palton ori că s-au rupt ghetele, altul că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi însă fiecare şi le ştie şi nu privesc deloc pe public, care ar dori să vază pe ,,tovarăşii de luptă" ai eroului ce moare puţin mai mişcaţi de pierderea căpitanului lor.» [6 octombrie 1878]

Tonul caustic al publicistului Eminescu se schimbă, însă, atunci când găsea o piesă izbutită, în circumstanţele în care prea puţini creatori realmente mari ofereau publicului opere de valoare. Un atare exemplu este binecunoscuta dramă scrisă de Alecsandri cu titlul Despot Vodă, a cărei reprezentaţie a primit un elogiu din partea lui Eminescu, care nu s-a putut abţine să îi evoce autorul ca pe o umbră tutelară, ce domina întreaga atmosferă a spectacolului descris. Interpretarea actorilor fiind, din întâmplare, pe placul lui Eminescu, nu a făcut decât să potenţeze efectul dramatismului şi al autenticităţii deja percepute:

«Pe lîngă energia rară a pasajelor dramatice, înălţimea şi dulceaţa pasajelor lirice ale dramei fac din acestea nişte adevărate pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mirceşti şi se pare c-auzi ,,Pe ale îngerilor arfe lunecînd mărgăritare". [...] Despre jocul actorilor nu putem asemenea vorbi decît cu laudă. Au făcut tot ce le-au stat prin putinţă ca să interpreteze cît de bine pe un autor care e drept că e un uriaş alături de ei.» [«Despot Vodă/ Dramă în cinci acte de Vasile Alecsandri», 2 noiembrie, 1879]

Alături de cronicile teatrale şi recenzii, Eminescu descria foarte plastic, într-o scriitură de cele mai multe ori plină de rafinament şi subtilitate, conferinţele susţinute de mentorul Junimii, Titu Maiorescu, pe felurite subiecte, cum ar fi psihologia, filosofia sau literatura. În descrierile sale analitic-filosofice (pentru că este greu să le găsim un calificativ mai potrivit de atât), Mihai Eminescu puncta nu doar teme relevante cititorilor săi regăsiţi în domeniile discutate, ci şi teme cu o vastă aplicare, conţinând principii menite să fie asimilate de către publicul îndeajuns de larg al “Timpului”. Putem, de pildă, observa limpede în articole înrâurirea filosofiei lui Schopenhauer şi, mai cu seamă, a învăţăturilor budiste pe tema naturii iluzorii a realităţii materiale şi a nimicniciei omului prins în lupta de satisfacere a intereselor sale mărunte. Iată un scurt fragment din articolul despre «Conferinţa d-lui T. Maiorescu ţinută duminecă la 24 fevruariu în sala Ateneului/ Despre visuri»:

«Totul e subiectiv, relativ, trecător, şi cine poate zice că este fericit fără a se gîndi imediat la nefericire? Mai fericiţi sîntem cînd dormim, căci atunci sîntem mai aproape de adevărata realitate şi obiectivitate. [...] Cu tot caracterul vizionar şi nestabil al existenţei, al lucrurilor, cu toate nefericirile noastre, tot mai găsim timp spre a face rău altora. Şi omul e tot aşa de trecător. [...] pe om [î]l putem compara cu un luntraş care ştie bine că îl duce curentul fatalminte spre o cataractă unde va fi zdrobit el şi luntrea lui. Şi totuşi luntraşul merge înainte, ba găseşte timp destul nu numai a admira natura, cerul şi pămîntul, ci şi, mai ales, pentru a face rău altora în calea sa». [27 februarie 1880]

Aici va trebui să punem punct succintei noastre creionări, prin câteva teme semnificative, a creaţiei publicistice eminesciene din ziarul “Timpul”. De la analizele politice la bilanţurile economice, de la problemele sociale la educaţie, ajungând până la studierea fenomenelor culturale, atât la nivel micro, cât şi la nivel macro, putem constata polivalenţa şi marea deschidere a autorului. Eminescu avea tipologia creatorului complet, cu contribuţii la lărgirea orizonturilor umane în sfera politicii, culturii şi cunoaşterii în genere, prin articolele sale atent studiate şi dezbătute de către numeroşii cititori ai “Timpului”.


Note:

Citatele prezentate în textul articolului provin din: Eminescu, Mihai. Opere (volumele X şi XI). Publicistică. Ed. critică întemeiată de Perpessicius. Coordonator Dimitrie Vatamaniuc. Bucureşti: Editura R.S.R. 1989.