Cum s-a scris Istoria. Prima revoltă anticomunistă din România, rememorată de unul dintre liderii săi

Marius Boeriu, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 din Braşov.
Marius Boeriu, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 din Braşov. (Screenshot Youtube)

An de an, în decembrie, românii care n-au uitat cui îşi datorează libertatea şi preţul de sânge plătit pentru ea îi celebrează pe eroii Revoluţiei din '89. Seminţele acelui eveniment care a schimbat cursul istoriei ţării au început însă să germineze mai devreme, la Braşov. Acolo a avut loc, la mijlocul lui noiembrie 1987, prima revoltă anticomunistă din România, pe fondul unei nemulţumiri generale faţă de regimul draconic pe care soţii Ceauşescu îl impuseseră în întreaga ţară.

Astfel, în seara zilei de 14 noiembrie 1987, muncitorii din schimbul 3 din Secţia 440 „Matriţe” a Întreprinderii de autocamioane Steagul Roşu au decis să înceteze lucrul în semn de nemulţumire pentru că nu le fuseseră plătite salariile integral. Împreună cu colegii de muncă sosiţi la schimbul 1 în dimineaţa zilei de 15 noiembrie au căutat soluţii la conducerea întreprinderii, care însă i-a tratat cu aroganţă şi ameninţări.

Ce avea să urmeze am aflat de la domnul Marius Boeriu, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 din Braşov, unul dintre protagoniştii evenimentelor de atunci, considerate a fi cea mai mare mişcare de protest anticomunistă din România.

ETR: Domnule Boeriu, de când sunteţi preşedintele Asociaţiei şi care a fost scopul înfiinţării ei?

Marius Boeriu: Sunt preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 la al doilea mandat şi sunt de 6 ani de zile preşedinte. Asociaţia noastră a fost creată printre primele Asociaţii democratice din România, chiar pe data de 3 ianuarie 1990. Scopul nostru a fost apărarea drepturilor omului şi aflarea adevărului a aceea ce s-a întâmplat în 15 noiembrie 1987 şi lupta pentru democraţie. Priorităţile noastre principale, deci, în decursul anului ... noi suntem membrii fondatori ai Alianţei Civice. Ulterior, acum după ce Doina Cornea nu mai este printre noi, am fost solicitaţi tot ca membri fondatori ai Fundaţiei Doina Cornea. În fiecare an participăm la Memorialul Sighet unde povestim tinerilor ce s-a întâmplat în 1987 şi nu numai, ce a însemnat comunismul în România. De când am preluat eu conducerea Asociaţiei am hotărât că este timpul să spunem tinerei generaţii ce s-a întâmplat în Braşov. Avem ore de istorie orală, mergem în şcoli şi povestim despre evenimentele din 1987. Mai este şi filmul care a fost făcut, intitulat „Doi ani prea devreme”, care a avut un succes extraordinar. A fost prezentat inclusiv în cadrul Ambasadei americane în prezenţa dlui Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite în România şi a altor 14 sau 15 ambasadori care au văzut filmul, foarte curioşi să pună întrebări despre ce s-a întâmplat în 1987.

Din păcate, nu prea s-a ştiut ce a însemnat evenimentul de atunci. A fost cea mai mare mişcare de protest anticomunistă din România.

ETR: Am înţeles că, spre deosebire de alte asociaţii, a dvs. are ca membri doar persoane care au participat cu adevărat la evenimentele din 1987. Este adevărat? Cum aţi reuşit?

Marius Boeriu: Cu toate că am fost solicitaţi, nu am făcut jocurile politice ale nimănui. Din punctul meu de vedere, consider că suntem o asociaţie apolitică şi suntem pentru societatea civilă. Adică, indiferent cine vine la guvernare, rolul nostru este că dacă au greşit să-i taxăm. Ca o concluzie despre membrii asociaţiei noastre, totul a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească. Deci o instanţă de judecată a dat decizia că persoana a avut de suferit în urma evenimentelor din 15 noiembrie 1987, şi chiar nu suntem mulţi. Din păcate, la ora actuală mai suntem 220 de persoane. Nu pot să spun că este important, da, suntem persoanele care am fost condamnate, arestate, anchetate, deşi evenimentul 1987 a fost un eveniment la care au participat peste 10.000 de braşoveni. Este o mândrie a Braşovului ce s-a întâmplat atunci în Braşov.

ETR: Revenind la evenimentele de atunci, înţeleg că totul a pornit din Secţia 440 „Matriţe” a Întreprinderii de autocamioane Steagul Roşu, în seara zilei de 14 noiembrie 1987. V-aş ruga, pentru cei care nu ştiu, să ne faceţi un scurt istoric. Ştiu că totul a „explodat” pe fondul unei nemulţumiri generale faţă de regimul draconic pe care soţii Ceauşescu îl impuseseră, şi că muncitorii de la Steagul Roşu descoperiseră că nu le fuseseră plătite salariile integral.

Marius Boeriu: Greşeala partidului a fost că noi aveam nişte state de plată, nişte „fluturaşi”. Ei în prima fază au trimis fluturaşii cu salariile reale şi după aceea s-au răzgândit pentru că pe atunci era cu „planul” cu „Acordul global” şi nu se îndeplinise planul pe uzină, salariile ne-au fost diminuate. Apoi şi condiţiile în care trăiam, căci nu se găsea nimic, au dus la nemulţumirea oamenilor. Deci totul mocnea. Se aştepta cea mai mică scânteie ca să izbucnească ceva. Şi oamenii când au văzut că le-au fost tăiate drepturile salariale cu toate că ei au muncit, noi am cerut banii pentru care am muncit.

Am avut o discuţie cu şeful secţiei 440 care era foarte arogant, a proferat ameninţări. Era la modă în acea perioadă că te trimiteau la muncă în mină, în Valea Jiului, dacă eşti o persoană recalcitrantă. Sau dacă nu te trimiteau în Valea Jiului, te trimiteau la Canal sau la construcţia Casei Poporului. Deci astea erau metodele prin care erau pedepsiţi cei care, mai mult sau mai puţin, se ridicau împotriva regimului comunist. Dar dacă făceai lucruri mai grave, nu mai erai ameninţat, păţeai ce am păţit noi.

A urmat o mică grevă în întreprindere. Eu lucram chiar în secţia de unde a pornit revolta. Eu venisem dimineaţa la muncă în schimbul 1[15 noiembrie – n.r.], am văzut că colegii mei întrerupseseră lucrul şi bineînţeles că m-am alăturat lor. Era într-o duminică. Nu se ţinea cont pe vremea lui Ceauşescu de duminică, de zi liberă. Ne dădeau 'liber’ când se gândeau ei.

Am plecat prin întreprindere şi am strâns mai mulţi oameni, cu care am început să scandăm „Vrem căldură!”, „Vrem mâncare!”, „Vrem lumină!”, „Ne vrem banii înapoi!” şi s-au strâns. S-au strâns atunci căci lucram, s-au strâns în jur de câteva mii de oameni.

Am mers la palatul administrativ, acolo unde era conducerea întreprinderii, respectiv secretarul de partid, directorul întreprinderii, sindicatul, adică forurile decizionale care puteau să ne rezolve doleanţele. Bineînţeles că nu au dorit să stea de vorbă cu noi. Nu am găsit cu cine să stăm de vorbă şi am ieşit pe poarta întreprinderii cu gândul să plecăm spre judeţeana de partid, actuala prefectură, să ne cerem drepturile.

Nu ştiu ce a fost în capul meu atunci. Ţin să menţionez că aveam 20 de ani. Habar nu aveam că era zi de alegeri în „Marea Adunare Naţională”. La vârsta mea şi pe la mine acasă se asculta foarte mult Europa Liberă, care spunea realitatea românească. Ceea ce scria presa şi spunea la televizor era totul numai o minciună.

Şi am avut ideea să luăm un steag. Chiar i-am zis unui coleg de-al meu că era mai fâşneţ aşa: „băi ia steagul”. Căci erau arborate steagurile, fiind zi de vot. Şi-i zic: „băi, dar nu îl lua pe ăla cu secerea şi ciocanul, ia-l pe ăl cu tricolorul”. Ei, şi aveam noi două steaguri, am pornit în fruntea coloanei. Dar nu mai eram atâţia ca la început, căci mulţi se întorseseră în întreprindere. Rămăsesem o mână de oameni. Am plecat pe străzile Braşovului spre judeţeana de partid.

Pe drum, cu aceleaşi sloganuri, „Vrem mâncare!”, „Vrem căldură!”, „Ne vrem banii înapoi!”, a început lumea să se adune alături de noi. Ieşea lumea pe la balcoane, începuse să aplaude. Am văzut că începuseră să se îngroaşe rândurile, noi am prins curaj. În dreptul spitalului judeţean Braşov, cineva din grupul nostru a avut ideea să cântăm „Deşteaptă-te române!”. Menţionez că pe vremea lui Ceauşescu, „Deşteaptă-te române!” era un cântec interzis.

Ei, şi din acel moment, din „Vrem mâncare!”, „Vrem căldură!”, „Ne vrem banii înapoi!”, am început să strigăm „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul”. De aceea şi monumentul nostru pe care îl avem la spitalul judeţean a fost pus acolo, căci acolo revolta noastră de revendicări sociale a devenit revoltă anticomunistă.

Epoch Times: Miliţia, Securitatea, nu au încercat să vă oprească?

Marius Boeriu: Şi eu mă gândeam la asta privind în trecut. La câţi ieşiserăm noi din întreprindere, dacă veneau două dube actuale ale jandarmilor nu se mai întâmpla ceea ce s-a întâmplat, ne arestau şi nu avea amploarea pe care a avut-o evenimentul din ‘87. Deci nu se aşteptau. Şi ţin să menţionez că a fost o mişcare spontană, nu ne-a organizat nimeni. Ei erau ocupaţi cu secţiile de votare şi nu ştiau cum să reacţioneze, erau nepregătiţi. Ei nu aveau „tema făcută” pentru demonstraţii anti-Ceauşescu. Cine s-ar fi gândit pe vremea aceea că muncitorii, pe care Ceauşescu îi ţinea ca pe sprijinul lui, se vor ridica?

Şi după ce dăduserăm foc la tablourile lui Ceauşescu, după ce am ars însemnele comuniste, steagul cu secera şi ciocanul, la aşa-zisele opere de artă, omagii etc. le-am dat foc, le-a fost frică să îl anunţe pe Ceauşescu. [...]

Am ajuns la judeţeana de partid. Acolo deja nu mai era loc. Nu se mai circula. Erau peste 10 mii de oameni alături de noi. Uşa era închisă şi a ieşit primarul Calancea, cu ameninţarea „sunteţi voi tari astăzi, dar de mâine vă trimit în Valea Jiului”. Atunci oamenii l-au bruscat şi l-au lovit cu lancea de la un steag, dar apoi chiar femeile protestatare l-au ajutat şi l-au pansat.

Dar furia mulţimii a explodat când a văzut masa plină de bunătăţi. Ei voiau să sărbătorească alegerile. Nu este o glumă, nici o ruşine, dar acolo, în afară de ceea ce vedeam noi – portocale despre care ştiam că se mănâncă doar de Crăciun şi revelion, bananele se coceau pe dulap sub ziar -, un coleg de-al nostru spunea că pentru prima dată a văzut ananas. Nici nu ştia cum se mănâncă ananasul şi a muşcat din el cu coajă cu tot.

În tot acest timp, era un tablou imens pe frontispiciul clădirii. Cred că un tablou avea în jur de 6 metri pătraţi cu chipul lui Ceauşescu. Nişte colegi de-ai mei l-au dezlegat, l-au dat jos, a fost călcat în picioare de mulţime şi i s-a dat foc. Era senzaţia că a picat Ceauşescu, aşa am trăit noi momentul: „l-am dat jos pe Ceauşescu”.

Între timp, ne mai răcorisem deja după ce dădusem jos şi distrusesem toate însemnele comuniste, nu mai aveam ce face acolo, căci nu intervenise nimeni, o parte din populaţie a plecat spre primăria Braşov, unde a fost distrus tot ce însemna însemn comunist, după care lumea a început să plece.

"Nu vor aresta 10 mii de oameni. Stai să vezi, de mâine va fi mai bine, vom găsi de mâncare” - Eram naiv.

Când a început lumea să plece, au apărut trupele de securitate, trupe USLA, un fel de mascaţi ai zilelor noastre şi uşor, uşor, au început primele arestări, acolo pe loc.

Eu am plecat acasă, m-am dus la tatăl meu să mă laud cu ce-am făcut. Aveam 20 de ani, vă daţi seama. Tata, l-am văzut cum s-a schimbat la faţă când a auzit. „Aoleu, o să vedeţi voi urmările!”. Şi i-am spus: „Ce urmări? Am fost peste 10 mii de oameni. Ce au făcut toţi am făcut şi eu. Nu vor aresta 10 mii de oameni. Stai să vezi, că de mâine va fi mai bine, vom găsi de mâncare etc.”. Eram naiv.

Deja aflasem că au început arestările, eu ştiind ce am făcut, a doua zi nu m-am dus la serviciu cu gândul să fug. Ghinionul meu, că eu fiind chiar cu mâna pe uşă, trei domni de la securitate în civil se pregăteau să sune. Nu au apucat, căci când am deschis uşa le-am sărit drept în braţe. Ne-au luat cu frumosul, pe diferite motive. Pe mine m-au luat spunând „ştim că mama dvs. lucrează în Poiana Braşov, trebuie să mergeţi cu noi să daţi o declaraţie la miliţie să spuneţi ce ştiţi, ce legături are cu străinii”. Pe alţi colegi i-au chemat la miliţie sub alte motive, de genul că s-a întâmplat un viol şi să meargă pentru o reconstituire, alţii au fost chemaţi la serviciul „personal”, nu i-au luat din rândul mulţimii, le-au spus că au de semnat nişte hârtii etc. Pe cei aflaţi în întreprindere nu i-au ridicat direct de la locul de muncă, i-au chemat pe la birouri.

Pe mine, cei trei domni m-au dus la miliţia din Braşov. Ajuns pe scările miliţiei m-au întrebat dacă ştiu de ce am ajuns acolo. Le-am răspuns: „Bineînţeles că ştiu, pentru 15 noiembrie, pentru ziua de ieri”. Unul dintre ofiţeri s-a dus să caute un birou liber în care să fiu anchetat, în timp ce un altul m-a lovit dintr-o dată cu pumnul şi mi-a spus: „lasă că ai să vezi tu!”. Se auzeau urletele oamenilor care erau bătuţi şi torturaţi prin birourile miliţiei din Braşov. După jumătate de oră de stat pe scări mi-a venit şi mie rândul.

Era în jurul de ora 5 seara. M-au pus să dau o declaraţie exact ce am făcut. Încă nu eram convins că nu o să scap. Am scris în declaraţie exact tot ce am făcut, inclusiv ceea ce am strigat: „Vrem mâncare!”, „Vrem căldură!”, inclusiv că am strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”. M-au luat la bătaie, la pumni, mi-au dat cu scaunul în cap. Despre torturile prin care am trecut, abia în ultimii ani eu şi cu colegii mei am început să povestim. A fost asemănător fenomenului Piteşti: aceleaşi metode le-au aplicat şi la Braşov.

Ştiţi, ei nu aveau curajul să pronunţe ce scrisesem eu. Citeau şi spuneau: „Ia uite, „Vrem mâncare!”, „Vrem căldură!”.. şi acolo... acolo ce? Ce ai scris acolo?” şi mă loveau din nou. Eu răspundeam: nu ştiu, că m-aţi lovit şi nu mai văd”. Eu voiam să aud din gura lor „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!” dar nu aveau curajul să pronunţe. O singură declaraţie am dat şi apoi au urmat doar batăi, torturi, umilinţe.

„Or să ne împuşte aici în pădure. Ăsta e sfârşitul!”

Anchetatorii nu erau din Braşov, ci din Bucureşti, unul dintre ei fiind nemulţumit că şi-a stricat zilele, că a trebuit să vină la Braşov. Totul a durat până la ora 12 noaptea, când am fost băgat în arestul miliţiei Braşov, cu percheziţie, mi-au luat şireturile de la pantofi, m-au dezbrăcat la pielea goală şi percheziţionat amănunţit şi a doua zi dimineaţa ne-au întins pe hol şi au început să ne pună cătuşe la mâini. M-am cutremurat. Un coleg de-a meu, care avea să moară la foarte puţin timp după aceea, căci atunci avea 19 ani şi a murit la 23, căci din bătaia primită şi spaima trăită a dat într-un diabet galopant şi la 23 de ani s-a stins. Eu nu l-am recunoscut pe moment, era desfigurat. Eu pot să spun că am scăpat destul de ieftin cu bătaia primită. Atunci mi-a intrat frica în oase. Alt coleg nici nu se putea ţine în picioare, îl ţineau alţi doi şi era desfigurat de bătaie.

La câţi eram arestaţi acolo, au văzut că nu le ajung cătuşele şi atunci ne-au legat câte doi de mână, dar nici aşa nu le-au ajuns cătuşele, astfel că unora dintre noi le-au pus lanţuri la picioare, iar lanţurile acelea aveau şi o bilă în mijloc. Aveau mâinile libere, dar picioarele legate şi erau precum aceia duşi la eşafod pe vremuri.

Ne-au înghesuit într-o dubă de miliţie. Nu ştiam unde ne duce. Şi eram în dubă vreo 40 de inşi. La un moment dat, fiind foarte mulţi şi uşa dubei fiind închisă, simţeam că nu mai aveam aer şi ne lăsam pe jos, pe podea, încercând să luăm o gură de aer. Şoferul frâna mereu, iar cătuşele se strângeau pe mâini din ce în ce mai mult la fiecare mişcare bruscă. Aveam mâinile vinete deja.

La un moment dat, ajunşi spre Predeal, într-un loc separat. Erau înarmaţi cu pistoale mitralieră cu încărcătoare la ei. Se vedeau printr-un hublou mic, se vedeau copaci. Ei au oprit camionul şi unii mai în vârstă au început să plângă şi au zis: „Or să ne împuşte. Ăsta e sfârşitul!”. Văzusem şi copacii aceia, ei erau înarmaţi, am zis: „or să ne împuşte aici în pădure”. Asta făcea parte tot din scenariul lor. Au vrut să ne tortureze mental şi le-a ieşit.

La miliţia din Bucureşti eu am fost băgat într-o celulă cu un tip care fusese acuzat că ar fi trimis nişte marfă de proastă calitate la export, dar în realitate era informator pus să mă tragă de limbă. Securităţii nu îi venea să creadă că a fost un moment spontan. Căutau să afle cine ne-a organizat. Inclusiv Tudor Postelnicu la Bucureşti mi-a pus pistolul la tâmplă şi mi-a spus că o să mă împuşte cu mâna lui în faţa judeţenei de partid dacă nu îi spun cine a organizat manifestarea noastră. Anchetele acolo se desfăşurau într-un ritm fantastic, nu ştiam când e zi şi când e noapte. Lucrau în 3 schimburi. În 24 de ore eu treceam prin birourile a 5 – 6 anchetatori. Ne-au anunţat: „pentru noi sunteţi o cantitate neglijabilă. Mi-au spus ce număr am: „tu vei răspunde la numărul 464”. Nu mă mai chema Boeriu, eram un număr. Mi-a arătat o lege şi mi-a spus: „uite ce aţi făcut voi. Sunteţi încadraţi la subminarea puterii de stat. Deci pedeapsa este minim 25 de ani şi condamnarea la moarte”.

Vă daţi seama, ajuns acolo îmi pierdusem orice speranţa că se mai întâmplă ceva. La 20 de ani, să fii pasibil de condamnare la moarte pentru un moment în care aşa am simţit că trebuia să facem... despre metodele de tortură...nu pot să le descriu, chiar mă gândeam să organizez un simpozion la Braşov, intitulat „metode de tortură ale securităţii române a anilor ‘80”, în care să prezint câtă imaginaţie aveau ăia şi ce puteau să facă.

Prima parte a anchetei s-a desfăşurat cu „cine ne-a organizat” şi „cine ne-a învăţat să facem ceea ce am făcut” - bătăi şi torturi ca să afle aceste lucruri. Au văzut că nu scoteau altceva de la noi căci mişcarea fusese spontană, după jumătatea anchetei se schimbase atitudinea anchetatorilor. Dacă iniţial ne băteau că de ce am strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”, ulterior aveau să ne bată spunându-ne: ”Voi nu aţi strigat 'Jos Ceauşescu!, 'Jos comunismul!', voi v-aţi legat de întreprindere, că nu v-au dat salariile, v-aţi luat de conducerea întreprinderii”. În fapt, nu doreau să dea o asemenea importanţă evenimentului şi voiau să ne scoată drept huligani, cum am fost şi încadraţi până la urmă. Au vrut să ascundă evenimentul şi au reuşit. Ne-au trecut drept nişte huligani şi derbedei care sub influenţa băuturilor alcoolice, certaţi cu legea...etc. Am fost un număr de 61 de persoane care, într-un simulacru de proces, am fost condamnaţi pentru „disturbarea liniştii publice” şi am fost deportaţi. Pe mine m-au deportat la Piatra Neamţ.

"Băi, pentru tine Braşovul nu mai există pe hartă. Uită-l. Unde-i Braşovul?”.- „Nu e.”

Un ofiţer de securitate m-a pus să semnez o „declaraţie-angajament”, chiar aşa se intitula, bătută la maşină, şi în care scria că îmi iau angajamentul că voi merge să muncesc oriunde mă vă trimite statul şi că voi părăsi Braşovul. Eu nu am vrut semnez acea declaraţie, la care ofiţerul acela parcă înnebunise. A luat telefonul de pe masă, era din acela cu fir, mi l-a spart în cap şi cu cablul de la telefon m-a lovit peste ureche, care fiind foarte vascularizată, făcusem o baie de sânge, căci îmi tăiase urechea. Mi-a rămas cicatrice. O port cu mândrie.

Apoi, mi-a spus că numai pentru că am avut curajul să spun aşa ceva, mi-a dat 50 de bastoane la fiecare palmă. Nu credeam că mâinile ţi se pot umfla în asemenea hal. La aşa ceva, mâna îţi creşte cam de vreo trei ori, se umflă. Am semnat declaraţia cu ambele mâini, dar nu cu palmele pe care nici măcar nu puteam să mi le apropii, ca să semnez declaraţia aceea am ţinut pixul între încheieturile mâinilor.

Apoi, avea o hartă pe perete unde mă punea să îi arăt unde este Braşovul. I-am arătat unde e pe hartă, după care sărea cu picioarele, cu bastonul pe mine, iar nu ştiam ce vrea să îmi zică.

-„Unde e Braşovul?”

- „Uite”, i-am arătat eu pe hartă.

- „Băi, pentru tine Braşovul nu mai există pe hartă. Uită-l. Unde-i Braşovul?”.

- „Nu e.”

- „Ei, asta vreau de la tine”.

Ceauşescu dăduse la un moment dat o declaraţie potrivit căreia în România nu mai există deţinuţi politic. Astfel, imaginea lui pe plan internaţional ar fi fost foarte şifonată dacă am fi fost încadraţi ca deţinuţi politic”. Sunt convins că nouă ne-a salvat viaţa Europa Liberă. Aflaseră la câteva zile după eveniment, dar nu le venea să creadă şi spuneau că ar fi „imposibil”, şi au vrut să fie siguri. Emil Hurezeanu declara atunci: „Când am auzit, credeam că este de domeniul irealului. Nu cred că s-a întâmplat aşa ceva în România”. Reacţiile internaţionale ne-au salvat nouă viaţa.

Am fost închişi de pe data de 16 noiembrie până pe data de 2 decembrie. Au invocat „clemenţa partidului”, având în vedere că „sunteţi tineri, nu aţi ştiut ce faceţi, vă dăm alte locuri de muncă, dar nu vă putem trimite înapoi la întreprindere, că aţi făcut întreprinderea de ruşine cu ce aţi făcut voi şi ne e frică pentru viaţa voastră, căci or să vă omoare oamenii.

Pe 2 decembrie plecam cu autocarele, erau 2 sau 3, înapoi spre Braşov, însoţiţi de miliţie, securitate etc., fiecare dintre noi stătea în autocar cu câte un securist alături. Aduşi la sediul miliţiei, ne-au spus: vă lăsăm în seara asta acasă, să vă spălaţi, să vă aranjaţi, mâine va avea loc un proces la întreprinderea de autocamioane, în care nu comentaţi, spuneţi doar că regretaţi faptele şi totul va fi bine. A fost un simulacru de proces. Nu avea nicio treabă cu ce făcusem noi. Am ajuns acasă şi mă gândeam că dacă nu am reuşit la început, poate acum reuşesc să fug. Dar asta era părerea mea, căci blocul era înconjurat de securişti în civil plus 2 maşini de miliţie în faţa blocului. Nu aveam nicio şansa să dispar.

Procesul a fost filmat şi am înţeles că fusese transmis direct lui Ceauşescu, dar nu a mai fost găsit nimic mai târziu, nicio înregistrare. Ne-au aşezat în bănci, şi era stabilită şi ordinea. Era sala festivă, clubul cultural al Întreprinderii Steagul Roşu, actualul ROMAN S.A. Ordinea era următoarea: în primul rând, cei care urmau să aibă o condamnare de 3 ani jumătate şi apoi cei cu şase luni cu suspendare. Eu am avut pedeapsă de 1 an cu suspendarea executării pedepsei. Lucrurile au decurs cam aşa:

- „Boeriu Marius, recunoşti fapta?”.

- „Da”, că nu aveai ce să zici altceva, nu mai conta.

- „Regreţi fapta?”.

- „Da”.

- „Stai jos. 6 luni”.

61 de inşi am fost judecaţi şi condamnaţi într-o jumătate de oră. Dar ceea ce au făcut ei urât, este că au adus oameni din întreprindere care să condamne acţiunea noastră spunând că nu merităm să facem parte din colectivul lor şi că cer să fim condamnaţi la moarte. Totul era pregătit căci doi ofiţeri de miliţie deja mă aşteptau. Nici nu începuse procesul şi ei veniseră cu o seară înainte să mă ia să mă ducă la Piatra Neamţ. Doi ofiţeri de miliţie înarmaţi până în dinţi, să mă ia să mă ducă la Piatra Neamţ. Tatăl meu a avut ideea să ne ducă el cu maşina la Piatra Neamţ, şi mai aveam şi un alt coleg pe care îl luasem, aşa că am mers cu cei doi ofiţeri cu tot armamentul, înghesuiţi într-o Dacie. Ofiţerii i-au spus tatălui meu: „domnule, când ne-au trimis şi ne-au dat atâta armament pe noi, am crezut că nu ştiu ce criminali venim să luăm, dar ăştia sunt nişte copii”.

"Băi, tu nu nu vei pleca nicăieri de aici, căci eşti deţinut politic”

Ajunşi la Piatra Neamţ mi-au dat o cameră la un cămin de nefamilişti. Dar camera era pregătită de Direcţia a 6-a a securităţii, am aflat ulterior că era pregătită cu microfoane, ştiau absolut tot şi aveau informatori peste tot. M-a preluat un ofiţer al securităţii care mi-a spus să nu vorbesc cu nimeni despre ceea ce s-a întâmplat la Braşov şi în general să nu vorbesc cu nimeni. Eu îmi doream să vorbesc cu cineva, dar nu vorbeau ei cu mine. Băgaseră frica în oameni. Despre mine li se spusese că sunt de la securitate şi sunt infiltrat între ei. Se temeau de mine.

În ianuarie 1988, Ceauşescu a făcut graţieri căci mi se pare că împlinise o vârstă rotundă, nu sunt sigur, dar el tot timpul dădea amnistii şi graţieri de ziua lui. Atunci au fost amnistiate şi pedepsele de 15 ani, până şi criminalii ieşiseră din închisoare. Eu mă pregătisem să îmi fac lichidarea să plec acasă. [...]

Dar a venit la mine un colonel şi mi-a spus – aveam să aud pentru prima dată din gura unui ofiţer spunând: „băi, tu nu vei pleca nicăieri de aici căci eşti deţinut politic”. Cu alte cuvinte, măsura lor cu 1 an cu suspendare fusese o mare minciună. Noi eram deportaţi pe viaţă.

Am rămas acolo până la Revoluţie.

La 17 decembrie 1989 când am auzit că s-a tras, am fost convins că se termină cu comunismul în România. [...] avea să se împlinească în 1989 ceea ce nu reuşisem noi în 1987. Că unii erau pregătiţi să ia puterea, asta este o altă discuţie. Pe 26 decembrie aveam să revin la Braşov. Am fost angajaţi la locurile de muncă pe care le-am avut.

După 1990 nimeni nu a avut niciun interes să spună ceva despre mişcarea noastră.

Generaţia actuală de tineri este foarte interesată şi la un liceu unde am fost zilele trecute, directoarea ne-a mulţumit spunând „i-aţi captat. Am văzut că nu mişca niciunul şi greu avem noi întrevederi sau evenimente la care să nu se mişte, să nu vocifereze. Au fost foarte atenţi, căci o povestesc unii care au trăit pe pielea lor acele lucruri.

ETR: Domnule Boeriu, procurorii Parchetului instanţei supreme anunţau în noiembrie 2017, la 30 de ani de la Revolta din 1987 din Braşov, că în dosarul "Crimele comunismului”, în care se fac cercetări pentru infracţiuni contra umanităţii desfăşurate de regimul comunist împotriva participanţilor la revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din 15 noiembrie 1987, au fost audiate majoritatea victimelor. În ce stadiu s-a ajuns cu acest dosar, acum la 32 de ani de la eveniment?

Marius Boeriu: Dacă ne uităm în presa de atunci din 2017, şeful Securităţii declara la Universitatea de vest din Timişoara că este timpul să desecretizăm dosarul 15 noiembrie. La vremea aceea am spus că este doar un foc de paie, că nu se va întâmpla nimic. Şi iată, nu s-a întâmplat nimic, în dosarul „Crimele comunismului” am fost audiaţi doar noi, în rest nu s-a mai întâmplat nimic. Noi acum mergem prin şcoli, licee, facultăţi pentru a prezenta filmul .

O lungă perioadă de timp am fost mai mult apreciaţi în afară decat în ţară. Ştiţi că după 15 noiembrie 1987, în următorul an, 15 noiembrie 1988, a fost declarată zi de luptă împotriva comunismului. La 15 noiembrie 1989 deja am înregistrarea în arhiva mea de la Europa Liberă, s-a manifestat pentru România şi pentru români în peste 60 de oraşe din întreaga lume, inclusiv în Congresul American s-a vorbit despre 15 Noiembrie 1987.

ETR: In lumina anilor trăiţi în comunism, atunci când le vorbiţi tinerilor care nu au avut parte de această oribilă experienţă, cum l-aţi defini? Ce le-aţi spune tinerilor ca să îşi facă o idee despre cât este de nociv comunismul pentru fiinţa umană?

MariusBoeriu: E foarte greu de înţeles. Noi acum doi ani, când am scos şi filmul „Doi ani prea devreme”, pentru copiii mai mici am scos o carte de benzi desenate ca să fie pe înţelesul lor ce s-a întâmplat în 1987 atunci. Şi m-am amuzat, căci nişte copii de clasa a 4-a sau a 5-a, cărora le dădusem cărţile în care se spunea că nu se găsea nimic de mâncare, au întrebat: „Pai bun, şi atunci în Selgros şi METRO ce era?”. [...]

Comunismul pentru mine a fost subjugarea omului de către om. [...] Este peste puterile mele să îl definesc, şi mai ales comunismul din România în care, în trecut, dacă trei inşi stăteau de vorbă, unul sigur era informator al securităţii. A fost o mizerie umană; l-aş aşeza pe aceeaşi scară cu nazismul şi lagărele de concentrare.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii