„Demonul muntelui”, capodoperă a teatrului japonez Noh, pe scena Teatrului Naţional

Publicul a avut prilejul de a asista la o dramă japoneză medievală - Adachi-Ga-Hara/ Demonul muntelui- în interpretarea companiei Yamamoto Noh Theatre.

Teatrul Noh, ca formă de spectacol străveche, cu norme stricte de limbaj filosofic (şi poetic), cu incantaţii (aproape liturgice) este destul de greu accesibil spectatorului contemporan.

Cu toate acestea, actorii companiei Yamamoto Noh Theatre, care sunt deja cunoscuţi şi în Europa, au reuşit să devină comprehensibili publicului bucureştean. Explicaţiile preliminare piesei, micul workshop de prezentare a fluierului şi tobelor folosite de instrumentiştii (hayashi) care aveau să alcătuiască „coloana sonoră” a piesei au înlesnit decriptarea atmosferei. În rest, imaginaţia era cea care trebuia să completeze tot ceea ce nu putea fi explicat şi să găsească corespondenţele simbolice.

Piesele Noh se axează, de cele mai multe ori, pe întâlnirea dintre un spirit, interpretat de actorul principal (shite), care poartă o mască şi un om obişnuit interpretat de actorul secund (waki).

”Adachi-ga-hara” (Demonul muntelui)

Piesa spune povestea lui Yukei (jucat de waki Sugiura Toyohiko), călugăr budhist peregrin (yamabushi) care, călătorind prin regiunea Adachi, alături de un preot şi adepţii acestuia, cere să înnopteze în bordeiul izolat al unei biete bătrâne. Iniţial bătrâna (jucată de shite Yamamoto Akihiro, directorul teatrului Noh) îi refuză politicos, sub pretextul că nu are de oferit decât un loc pe pământ murdar, într-o căsuţă dărăpănată pe care nici ea n-o suportă. Dar călugării, obosiţi nu au unde să se adăpostească în altă parte, şi, la insistenţa lui Yukei, bătrâna îi găzduieşte.

În casă, Yukei vede un obiect necunoscut şi întreabă ce este acela. Bătrâna îi spune că este un fus, adică un lucru potrivit unei persoane atât de umile ca ea. Rugată de călugăr să-i arate cum funcţionează, aceasta începe să toarcă, dar, în acelaşi timp îşi deapănă şi lamentările legate de karma amară care o înrobeşte în această lume a iluziilor şi a deşertăciunilor. Tânguirea ei despre timpul care nu se mai întoarce, despre viaţa ca vis şi despre nenorocul ei, este poetică, cu atât mai mult cu cât totul se desfăşoară la lumina lunii (prilej bun pentru alte incursiuni poetice din partea lui Yukei).

La un moment dat, bătrâna le spune oaspeţilor că noaptea e foarte frig şi ea va ieşi să strângă lemne pentru foc. Dar le cere lui Yukei şi preotului să promită că nu se vor uita în camera ei cât ea va fi plecată. Ambii promit acest lucru. Însă unul dintre adepţii preotului nu se poate abţine şi aruncă o privire în dormitorul femeii. Ceea ce vede acolo e înspăimântător: o mulţime de cadavre, unul peste altul. Atunci, preotul îşi dă seama că femeia este „demonul despre care se spune că trăieşte în Kurotsuka (movila neagră)”.

Înfuriată că secretul i-a fost dezvăluit, femeia capătă forma de demon înspăimântător şi-i urmăreşte pe călugări. Deşi încearcă să-i prindă şi să-i mănânce, atunci când Yukei şi toţi ceilalţi se roagă din toate puterile, demonul este exorcizat, iar femeia-demon dispare ruşinată de propria înfăţişare.

Piesa Adachi-ga-hara nu este doar o simplă poveste despre o bătrână-demon ci şi o capodoperă a genului care descrie tristeţea sorţii (karmei) omeneşti.

Face parte din categoria pieselor cu demoni din repertoriul clasic al genului. Nu se cunoaşte cu certitudine autorul piesei, unii atribuind-o lui Zeami Motokiyo (1363-1443), figură reprezentativă în istoria teatrului Noh.

Teatrul Noh

Cu o istorie impresionantă, ce numără peste şase secole de existenţă, trăgându-şi originea din străvechi genuri dramatice, dansuri ritualice şi ceremonialul religios de la temple, Noh a evoluat ca un gen dramatic independent începând cu sec. XIV, alcătuind (alături de teatrul Kyogen), ceea ce astăzi se numeşte Nohgaku sau teatrul clasic japonez a cărui unicitate şi valoare a făcut să fie inclus în patrimoniul cultural UNESCO. Noh combină recitativul, dansul şi cântul (incantaţia) în cadrul unei arte simbolice ce are la bază o estetică a sobrietăţii şi eleganţei guvernată de canoane şi convenţii stricte. Piesele din repertoriul Noh, în genere creaţii ale epocii medievale, sunt inspirate din legende, evenimente istorice sau literatura vremii şi au darul de a transpune spectatorul într-un univers mitic populat de fiinţe supranaturale dar şi de oameni obişnuiţi.

(jref.com)

La început, spectacolele Noh aveau loc în temple sau în aer liber, iar acest spaţiu de joc originar este recreat de scena actuală a teatrului Noh, deschisă pe trei părţi şi fără cortină.

Recuzita şi decorurile sunt reduse la minim, fundalul fiind de obicei pictat cu imaginea unui pin secular. Alături de actori, pe scenă se mai află, în spate, instrumentiştii (hayashi) care cântă la fluier şi la trei tipuri de tobe, iar în partea dreaptă sunt plasaţi membrii corului (jiutai). Personajul principal (shite) are faţa acoperită de o mască şi este înveşmântat în haine strălucitoare. Alături de el, evoluează waki, actorul din rolul secund, care poartă haine mai modeste şi este lipsit de mască, ca şi ceilalţi actori care interpretează piesa.

Shite poate interpreta roluri de bătrâni, demoni, spirite răzbunătoare sau personaje supranaturale. Waki interpretează întotdeauna fiinţe reale, preoţi, călugări, samurai.

Legenda femeii din Adachi-ga-hara, regiunea Oshu, este foarte cunoscută în Japonia, iar această piesă a influenţat peste ani literatura şi teatrul Kabuki.

Pentru meritele legate de păstrarea şi promovarea valorilor tradiţionale, Yamamoto Noh Theatre a fost inclus pe lista patrimoniului cultural imaterial al UNESCO.

În luna iunie a.c., membrii Yamamoto Noh Theatre se află într-un scurt turneu în Bulgaria (unde vor susţine o reprezentaţie la Ruse) şi în premieră în România unde vor evolua la Teatrul Naţional Bucureşti şi în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (19 iunie, Filarmonica de Stat Sibiu).