După 23 de ani: Ce mai înseamnă astăzi Fenomenul Piaţa Universităţii

”Moştenirea Fenomenului Piaţa Universităţii este aceea a unei încercări de a produce şi de a legitima un discurs sincer despre democraţie, opus discursului de atunci, şi nu numai de atunci, al Puterii, care încerca să legitimeze o democraţie originală, după o Revoluţie originală. Dar moştenirea Pieţei este şi una negativă, este aceea a unui sentiment de înfrângere în faţa unei puteri abuzive aliată cu o majoritate a populaţiei care susţinea FSN”, explică politologul Alexandru Gussi într-un interviu acordat Epoch Times. În opinia sa, la 23 de ani de la Mineriadă şi la protestele împotriva regimului Iliescu din Piaţa Universităţii, anticomunismul civic răspunde încă unei nevoi sociale. Totodată Gussi observă o asemănare dintre evenimentele derulate în 13-15 iunie 1990 în Piaţa Universităţii şi recentele proteste din Piaţa Taksim din Istanbul.

Epoch Times prezintă cititorilor săi interviul integral cu politologul Alexandru Gussi:
***
Epoch Times: Ce a mai rămas din Fenomenul Piaţa Universităţii? A eşuat anti-comunismul românesc în ansamblul său, cu cele două dimensiuni ale: sale civică şi politică?

Din fenomenul piaţa Universităţii cred că au rămas mult mai multe lucruri decât suntem tentaţi să credem azi, iar încercarea de recuperare a acestei moşteniri, pe care am văzut-o şi anul trecut, este un semn în acest sens, fiind şi o realitate recurentă după 1990. Dacă ar fi să rezum foarte mult, moştenirea Fenomenului Piaţa Universităţii este aceea a unei încercări de a produce şi de a legitima un discurs sincer despre democraţie, opus discursului de atunci, şi nu numai de atunci, al Puterii, care încerca să legitimeze o democraţie originală, după o Revoluţie originală. Dar moştenirea Pieţei este şi una negativă, este aceea a unui sentiment de înfrângere în faţa unei puteri abuzive aliată cu o majoritate a populaţiei care susţinea FSN şi susţinea direct sau indirect abuzurile FSN-ului. Totuşi Pieţei Universităţii îi datorăm şi sensul a ceea ce înţelegem noi azi prin „societate civilă”.

Anticomunismul politic este inevitabil iar importanţa lui este cu atât mai mare, cu cât toată istoria României după 22 decembrie 1989, plecând de la continuitatea elitelor şi cea de la nivelul instituţiilor statului, face ca orice discurs despre prezent să devină şi un discurs despre trecutul totalitar.

Pe de altă parte, anticomunismul civic este departe de a fi un simplu discurs abstract, ci răspunde unei nevoi sociale. O parte a societăţii româneşti nu vrea să se elibereze de trecut prin uitare, ci prin memorie. Întrebarea nu este dacă această parte a societăţii este majoritară sau nu, ci dacă acest reflex al ei serveşte întreaga comunitate politică. Vorbim despre o „comunitate“ care cu greu poate fi numită aşa, o comunitate în criză de identitate. Anticomunismul civic, în măsura în care se situează dincolo de partizanatul politic, poate răspunde acestei crize care este şi o criză de legitimitate a sistemului nostru politic şi statal. Nu există mod mai bun de a face acceptabil acest sistem formal democratic decât arătând cum era cel care l-a precedat.

Cât mai contează clivajul comunist-anticomunist pe scena politică actuală din România?

Contează, dar într-un sens diferit de cel din anii 1990. Trecutul comunist este o realitate faţă de care fiecare are o atitudine, sau chiar are mai multe tipuri de atitudine, dacă ne gândim la dimensiunea politică personală, familială etc. Politicul nu poate să ignore această realitate şi o de multe ori încearcă să o utilizeze, dar această utilizare este privită cu suspiciune. Pe de o parte, românii văd că această temă este instrumentalizată, pe de altă parte rămâne o problemă nerezolvată. Clivajul continuă să conteze şi pentru că niciun alt producător de identitate şi de legitimitate nu s-a impus încă. Şi chiar dacă se va impune, utilizarea politică a trecutului comunist va rămâne o resursă simbolică.

Se pot face paralele între evenimentele din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii şi protestele anti-Băsescu de vara trecută din aceeaşi Piaţă? Cum de aceste proteste au reuşit să provoace demisia guvernului Boc, în timp ce atunci n-au reuşit să ducă la răsturnarea lui Iliescu?

Sunt asemănări importante la nivelul formei pe care o iau aceste proteste, dar nu numai. Pe lângă ocuparea unui loc simbolic şi atmosfera de celebrare a unei forme de libertate, avem şi senzaţia că participanţii din piaţa Taksim sunt, ca şi cei din piaţa Universităţii din 1990, într-un demers transgresiv, provocator nu numai faţă de puterea politică, ci şi faţă de normele sociale. E vorba de mişcări sociale orientate spre o schimbare care depăşesc orizontul unei simple schimbări de guvern. Pe de

Nu este uşor să faci o comparaţie între cele două momente din cel puţin două motive. Primul este că participanţii din 2012 au dorit să-i copieze pe cei din 1990, nu este deci uşor să-ţi dai seama dacă similitudinile sunt structurale sau numai de imagine. Al doilea motiv este că rolul televiziunii este radical diferit. În 1990 TVR era ţinta favorită a deriziunii „golanilor”, iar televiziunea prezenta manifestanţii într-o lumină profund defavorabilă, ceea ce a dus şi la legitimarea intervenţiei minerilor. În 2012 mai multe televiziuni au fost principalii factori de mobilizare în favoarea continuării şi amplificării protestelor şi putem spune că manifestaţiile au fost confiscate de aceste televiziuni.

Vedeţi similarităţi între protestele din Piaţa Universităţii de atunci şi protestele de masă care au loc în prezent în Piaţa Taksim din Istanbul şi în multe alte oraşe din Turcia?

Sunt asemănări importante la nivelul formei pe care o iau aceste proteste, dar nu numai. Pe lângă ocuparea unui loc simbolic şi atmosfera de celebrare a unei forme de libertate, avem şi senzaţia că participanţii din piaţa Taksim sunt, ca şi cei din piaţa Universităţii din 1990, într-un demers transgresiv, provocator nu numai faţă de puterea politică, ci şi faţă de normele sociale. E vorba de mişcări sociale orientate spre o schimbare care depăşesc orizontul unei simple schimbări de guvern. Pe de altă parte, ca şi în România în 1990, şansele de reuşită imediată ale unei astfel de mişcări sunt nule, consecinţele trebuie urmărite pe un timp mai lung.

Cum vedeţi evoluţia societăţii civile româneşti de la Piaţa Universităţii (13-15 iunie 1990) până la protestele din vara trecută?

Am răspuns deja indirect, acestei întrebări. Mai pot adăuga faptul că nemulţumirea care se poate acumula la un moment dat într-o societate nu trebuie totdeauna să ia o formă politică. Emigrarea în masă este o realitate care ne poate ajuta să înţelegem de ce există sentimentul că societatea civilă românească se află în moarte clinică. Totuşi cred că este un sentiment greşit, iar oamenii politici nu ar trebui să mizeze la nesfârşit pe pasivitatea românilor, oricând pot exista surprize.

Alexandru Gussi a fost consilier prezidenţial pentru educaţie şi cercetare al preşedintelui Traian Băsescu. Doctor în ştiinţe politice la Institut d'Etudes Politiques de Paris, specialist în fenomenul Piaţa Universităţii, Gussi este în prezent lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.