Inflaţia - unealta comunistă de distrugere a banilor

(Getty Images)

În martie 1919, Partidul Comunist condus de Vladimir Lenin anunţa, în cadrul noului său program economic, o măsură extrem de radicală - şi anume că unul dintre obiectivele Partidului era eliminarea completă a banilor. Se propunea ca Banca de stat a Rusiei să fie "abolită şi transformată într-un birou central de evidenţă a societăţii comuniste". Teoretic, Partidul, totalitar cum era, ar fi putut decide scoaterea pur si simplu a banilor din existenţă, dar acest lucru nu ar fi reuşit să elimine circulaţia lor într-o ţară vastă, pe care bolşevicii nu o controlau pe deplin în 1919.

Astfel că strategia lor era de a recurge la vechea şmecherie - tiparniţa. Băncile au fost printre primele instituţii pe care bolşevicii le-au confiscat şi controlul pe care l-au câştigat asupra masei monetare le-a permis să plătească salariile poliţiei secrete recent formate şi Armatei Roşii care au fost folosite pentru a consolida controlul bolşevic după lovitura de stat din 1917. Însă tipărirea masivă de bani făcea parte dintr-o strategie deliberată de a implementa economia fără bani pe care o visa comunismul.

Strategia a funcţionat, dar nu a adus rezultatul preconizat de teoria marxistă. În momentul în care Partidul cerea la abolirea banilor în 1919, regimul bolşevic adăugase deja între două şi trei miliarde de ruble la masa aflată în circulaţie, lunar . Cu toate acestea dezastrul era prea mic pentru planurile lor. În mai, regimul autorizase Banca de Stat (redenumită "Banca Populară") să tipărească după pofta inimii. Când bolşevicii au preluat puterea, în circulaţie se aflau ceva mai puţin de 20 de miliarde de ruble. Până la sfârşitul lui 1919, masa monetară crescuse la 225 miliarde de ruble, iar până la jumătatea anului 1921 ajunsese la 2,3 miliarde. În anul următor, oferta de bani era de mii de trilioane.

Pe măsură ce Rusia se prăbuşea în foamete, emisia de "hârtie" era singura industrie aflată în creştere. Singura limitare a capacităţii regimului de a imprima chiar mai repede era nevoia de cerneală şi de hârtie. Aurul pe care îl confiscaseră din seifurile băncii fusese folosit pentru achiziţionarea de materiale de imprimare din străinătate. Tiparniţele lucrau fără întrerupere, iar la sfârşitul lui 1919, Monetăria angajase aproape 14.000 de muncitori.

La doi ani de la elaborarea primei platforme a partidului, Participanţii la Congresul Partidului erau extaziaţi de succesul înregistrat in procesul de ruinare a monedei. Evgenii Preobrazhenskii, un important consultant economic bolşevic, a remarcat că revoluţionarii francezi nu îşi depreciaseră moneda decât la 1/500 din valoarea sa iniţială, în timp ce rublele fuseseră reduse la 1/20.000 din valoarea pe care o aveau în 1917. "Aceasta înseamnă că am depăşit Revoluţia franceză de 40 de ori", sublinia el.

Scopul inflaţiei era, de fapt, eliminarea banilor, iar "elita" aflată la putere era mândră de succesul obţinut. Ţăranii, care se luptau să supravieţuiască, începuseră să folosească sarea şi pâinea ca mijloc de schimb.

Poate şocant, distrugerea banilor nu a reuşit să aducă ordinea economică raţională pe care comuniştii o credeau inevitabilă. În loc de producţie ordonată, rezultatul a fost foamete în masă şi revolte ţărăneşti. Bolşevicii, cu credinţa lor neclintită în predicţiile lui Marx, au trebuit să se lupte cu acest mister înainte de a pierde controlul - şi aşa destul de firav - asupra economiei ruseşti.

În timp ce, în Rusia, inflaţia producea literalmente moarte, mulţi intelectuali occidentali priveau experimentul sovietic cu mare îngăduinţă. Acesta este contextul în care Ludwig von Mises şi-a scris eseul intitulat "Calculul Economic în Comunitatea Socialistă", iar "Socialismul" - cea de-a doua importantă carte a sa - a urmat la scurt timp după aceea. Pentru Mises, haosul economiei ruseşti nu era vreun mister: preţurile pieţei, formate prin schimbul voluntar de proprietate privată, erau necesare pentru alocarea raţională a resurselor.

Cel puţin un lider bolşevic a recunoscut cu mare greutate că opiniile lui Mises erau de bază pentru orice reformă modestă a pieţei - de exemplu cea pe care Lenin a introdus-o mai apoi sub numele de Noua Politică Economică. În 1925, Nikolai Bukharin scria:

Deşi criticii burghezi ai politicii dictaturii proletare din Rusia au oferit în principal prostii şi aiureli, unele dintre comentariile lor nu sunt atât de idioate şi conţin adevăruri relative. Unul dintre cei mai erudiţi critici ai comunismului, profesorul austriac Mises, a prezentat următoarele propoziţii într-o carte despre socialism scrisă în 1921-22. . . . Atâta timp cât comuniştii vor încerca să controleze producţia cu ajutorul ordinelor, cu băţul, politica lor va conduce, şi deja a condus, la un colaps inevitabil.

Nu este vreun compliment dacă cineva spune că obiecţiile aduse de Mises socialismului "nu erau atât de idioate", dar, pentru un ideolog bolşevic, aceasta era o concesie profundă. Deşi Buharin nu dorea să denunţe socialismul, el recunoştea că reformele pieţei - deşi modeste - erau necesare pentru a preveni prăbuşirea statului sovietic. Aceste reforme includeau reintroducerea banilor funcţionali.

La sfârşitul anului 1922, Partidul se apropia de un bancher "burghez", Nicholas Kutler - un suporter al reformelor liberale înainte de revoluţia din 1917 - pentru a rezolva criza fiscală. Soluţia lui Kutler a fost revenirea la o monedă convertibilă în aur. Noile bancnote erau convertibile în aur. În următorii doi ani, moneda rusească a fost stabilizată, pe măsură ce rublele fără valoare erau înlocuite cu noua monedă. Lenin, stânjenit pasul înapoi, a insistat că măsura era doar temporară, şi că imediat ce comunismul ar fi devenit global, banii ar dispărea (cu succes, de data aceasta) şi aurul va fi devenit folosibil doar pentru construcţia toaletelor.

Este important să nu exagerăm reformele introduse de NEP. Deşi reformele valutare şi deschiderea pieţelor au împiedicat implozia totală a economiei ruse, Partidul a continuat să controleze majoritatea industriei ţării. Rezultatul liberalizării economice modeste a fost o redresare de asemenea modestă, combinată cu o creştere a terorii politice pentru a consolida puterea Partidului. Bolşevicii şi-au slăbit economia suficient de mult pentru a lăsa oamenii să respire pentru o perioadă scurtă de timp. În loc să înveţe din lecţiile eşecurilor iniţiale şi de pe urma câştigurilor obţinute prin reforme uşoare, Partidul - sub conducerea lui Iosif Stalin - s-a întors la controlul total al economiei până la sfârşitul deceniului. Rezultatul s-a dovedit a fi cel mai sever dezastru economic pe care l-a înregistrat omenirea.

Lecţiile date de politică economică bolşevică privind inflaţia sunt încă relevante.

Argumentele în favoarea politicii inflaţioniste nu mai pot fi justificate de teoria marxistă şi de implementarea unei economii fără bani, iar consecinţele inflaţiei funcţionează indiferent de intenţiile teoreticienilor. Pe măsură ce doctrina inflaţionistă a teoriei monetare moderne devine din ce în ce mai populară, istoria bolşevică nu trebuie uitată. Indiferent de scopul politicii, inflaţia serveşte doar la denaturarea semnalelor economice şi, în cele din urmă, la distrugerea monedei şi a economiei de care este ataşată moneda.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii