„Înscenarea de la Tămădău” sau aruncarea României în hăul comunist

Diversiunea de la Tămădău, cunoscută sub numele de „înscenarea de la Tămădau” a fost lovitura de graţie pe care complotiştii PCR şi NKVD au dat-o ultimului bastion anti-comunist, Partidul Naţional Ţărănesc.
Înscenarea de la Tămădău. Reconstituire în faţa avionului.
Înscenarea de la Tămădău. Reconstituire în faţa avionului. (Memorialul Sighet)

Înscenarea de la Tămădău, care a dus la anihilarea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Ilie Lazăr, a reprezentat o conspiraţie a Ministerului de Interne, infiltrat şi controlat de PCR, cu scopul de a dizolva PNŢ şi de a-i aresta pe liderii acestuia. Mai mult, diversiunea a fost ulterior folosită ca pretext pentru anihilarea întregii opoziţii din ţară.

Nu era prima dată când comuniştii reuşeau prin lovituri pe la spate. De fapt complotul, înscenarea, instigarea la ură şi falsificarea adevărului au fost modurile prin care s-a strecurat comunismul în istorie şi tot astfel s-a impus, apoi, cu forţa şi violenţă extremă. Nu era prima dată când banda de criminali comunişti, manevrată de sovietici, vinovaţi de asasinate, incendieri, jafuri, aruncau vina asupra celor care i se opuneau, mistificând Adevărul.

Înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947 face, astfel, parte dintr-un întreg şir de comploturi care au avut scopul de a elimina orice opoziţie în calea bolşevizării României.

Între anii1944-1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele subversive posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile. Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.

Pe 24 februarie 1945 avusese loc, la Bucureşti, o demonstraţie violentă în cursul căreia grupuri de agitatori bolşevici au deschis focul asupra armatei şi demonstranţilor. Evenimentul i-a permis lui Vâşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, să treacă peste Rege şi să impună, prin forţă, guvernul comunist Groza.

După falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, soarta partidelor istorice era deja pecetluită. Trupele sovietice, care ne ocupau, neoficial, duceau la îndeplinire ordinele lui Stalin de a transforma România într-o provincie sovietică. Agenţii NKVD plasaţi în poziţii cheie îşi duceau la îndeplinire munca de compromitere a partidelor istorice.

În preajma alegerilor din 19 noiembrie 1946, PNŢ a trimis un memoriu secretarului general al ONU, Trygve Lie, arătând abuzurile guvernului din România. Printre acţiunile politice, considerate „crimă de stat”, se numărau şi insistenţele liderilor celor trei partide din opoziţie ca regele Mihai să nu recunoască alegerile şi să nu participe la deschiderea noului Parlament. Punctul culminant al loviturii împotriva PNŢ a rămas cunoscut în istorie drept „Înscenarea de la Tămădău” sau „fuga peste graniţă”.

Planul „fugii peste graniţă”

În dimineaţă zilei de 14 iulie 1947, la orele 6.30, un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti este surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, localitate situată la 46 de km de capitală, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte: Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, împreună cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, soţia acestuia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea”, cu soţia, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru şi Eugen Borcea.

Proiectul fugii peste graniţă fusese pus la punct încă din 6 iulie când Grigore Gafencu, prin fiul fruntaşului ţărănist Emil Haţieganu, a comunicat posibilitatea fugii în occident cu două avioane I.A.R. Destinaţia finală urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevărat în ţară.

Pentru Iuliu Maniu, faptul era „o datorie morală”, dar, considerându-se „prea bătrân”, a refuzat să plece, lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea. Ei urmau să fie ajutaţi de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de şoferii Aurel Popa şi Petre Rusu.

Delegaţia ar fi trebuit să se îndrepte spre Turcia, de acolo să ajungă în Elveţia, apoi în Franţa şi Marea Britanie. Literatura oficială din ţară recunoaşte astăzi că „fuga peste graniţă” a fost o cursă întinsă de poliţia secretă a lui Teohari Georgescu, unul dintre „apostolii lui Stalin” (unul dintre aviatori era membru al securităţii), pentru ca la adăpostul ei să se declanşeze represiunea finală împotriva opoziţiei.

Probabil că o „defecţiune” a provocării a constituit-o neparticiparea lui Iuliu Maniu, considerat de comunişti „centrul întregii acţiuni”. Agenţii Securităţii hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificări legale”, când PNŢ-ul va fi scos în afara legii.

Astfel i-au lăsat pe „fugari” să-şi urmeze planul, până în momentul când, ajunşi la Tămădău, îşi urcau în avioane bagajele. Atunci au apărut mai mulţi agenţi ai Ministerului de Interne, care au tras mai multe focuri de armă în aer, somându-i pe fugari să se predea. Agenţii erau dotaţi şi cu aparate de fotografiat pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinşi în flagrant.

Lichidarea PNŢ

Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major.

La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat lichidarea PNŢ, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă.

Procesele înscenării şi anihilarea elitei politice româneşti

A urmat apoi, între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, procesul lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi al altor coinculpaţi acuzaţi de activitate "trădătoare şi conspirativă", sprijinită de "cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie", şi menită să pregătească "răsturnarea prin violenţă a Guvernului democratic instaurat legal".

Actul de acuzare din înscenarea de la Tămădău mai susţinea că Partidul Naţional Ţărănesc "poartă răspunderea directă pentru instaurarea dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu şi pentru intrarea în războiul criminal hitlerist". De asemenea, pentru "asasinatele din Piaţa Palatului, de la 24 februarie 1945" şi din 8 noiembrie 1945, pentru constituirea unor organizaţii clandestine subversive în vederea "răsturnării puterii de stat legale".

Iuliu Maniu, pe atunci în vârstă de 75 de ani, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată. Marele român şi om politic a sfârşit în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârstă de 81 de ani.

Ion Mihalache a fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii, murind în 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, iar Ovidiu Borcea a fost asasinat. Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, a fost eliberat în 1964 şi a putut emigra în Franţa.

Faptele erau astfel prezentate în presă vremii, controlate de sovietici, încât dădeau impresia că încercarea de fuga de la Tămadau (pedepsită atunci cu închisoare de la 3 la 6 luni!) era finalul unor multiple acţiuni ale conducerii P.N.Ţ. îndreptate împotriva "ordinii legale".

Aceasta a fost versiunea oficială difuzată de regimul democrat-popular şi menţinută ca atare până în 1989.

Partidul Naţional Liberal a avut aceeaşi soartă ca şi aliatul său. Deşi dizolvarea lui s-a produs printr-un act de autodecizie, liderii acestui partid au umplut lagărele şi temniţele comuniste.

Înscenarea de la Tămădău a dus la zeci de procese politice care au urmat procesului PNŢ şi a schimbat destinul a milioane de români, de la cei care au fost arestaţi şi persecutaţi în legătură cu acel eveniment, până la cei care au fost privaţi timp de zeci de ani de modele de caractere şi de cunoaşterea istoriei ţării lor.

Folosirea acestei înscenări petrecute acum 70 de ani, pentru scoaterea PNŢ-ului în afara legii, nu a fost doar o farsă juridică, ci o agresiune împotriva valorilor şi istoriei ţării.

Reparaţia morală n-a fost niciodată făcută. După 1989, când reputaţia liderilor PNŢ cât şi a tuturor celor care au rezistat comunismului, ar fi trebuit restabilită, oficial, istoria s-a repetat. Ultimii lideri de marcă ai acestui partid istoric, Corneliu Coposu şi mai apoi Ion Raţiu au suferit umilinţele şi discreditarea perpetuate de noua serie de agenţi moscoviţi care au venit la putere, după 89`, tot prin minciună, complot şi lovitură de stat.

“Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic”.

Lia Lazăr-Gherasim, fiica fruntaşului PNŢ- Ilie Lazăr- unul dintre fruntaşii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, cât şi unul dintre marile modele de caracter şi rezistenţă împotriva opresiunii comuniste- arestat la Tămădău, a consemnat consecinţele acestui eveniment pentru familia sa. Nu ni se arată atât suferinţa, care a durat zeci de ani pentru familia lui Ilie Lazăr, ci credinţa şi curajul cu care au fost suportate toate încercările.

Din consemnările Liei Lazăr-Gherasim:

De-ar fi să ne împărţim viaţa, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulţi n-am mai fost decât „fiica trădătorului de la Tămădău”. Ştiam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei— Ocna Şugatag, ştiam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alţii (care nu aveau de unde să ştie, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străina, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilinţele şi suferinţele bunicilor şi ale rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte „fugare”, doamna Mihalache şi doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era să o vezi pe marea şi frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici şi recita "De la Nistru pân’ la Tisa" cu atâta pasiune încât şi gardiencele ce ascultau la uşa şi se uitau prin vizetă, cereau: „mai zi o dată, doamna artistă”.
O prietenă din generaţia tânără mi-a spus:
„De ce nu povestiţi mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care aţi fost considerată „fiica trădătorului Ilie Lazăr” şi aţi purtat cu demnitate şi mândrie acest apelativ? Suntem puţini cei din generaţia tânără care ştim de la părinţii noştri că această diabolică capcană a securităţii a fost pretextul desfiinţării PNŢ dar, cei mai mulţi, tineri sau mai puţin tineri, ştiu doar ce au învăţat la şcoală din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric şi din filme, care încercau să murdărească memoria celor mai curaţi şi mai demni fii ai acestui neam.”

Fireşte, memoria afectivă poate uneori să ne înşele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista şi amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte? Există presa vremii, există dosare de anchetă, cu adevăruri şi minciuni, există descrierile celor ce au răspândit minciuna. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele şi suferinţele nu i-au terminat, şi spre onoarea lor, există istorici şi slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în ştiinţa şi conştiinţă generaţiilor ce vin. Am văzut şi am trăit multe, am cunoscut eroi şi pseudo-eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb: „Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextul lor real, de ce răstălmăcesc fapte sau uită ceea ce le place să fie uitat?”

S-a străduit neobositul Cici Ioaniţoiu, s-au străduit redactorii de la Memoria, s-au publicat cărţi ce au însemnat capătul cumplitei nopţi. Dar există oare preoţi care să dea canon, spre cunoaştere şi ispăşire, acolo unde mai există conştiinţă, lectura acestor amintiri? În anul 1964, tatăl meu ieşise din închisoare, după 17 ani, văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu „banda” ce pleca în America, ca „să-şi salveze averile” (aproape toţi erau săraci) şi să „trădeze ţara”, spunea cu amărăciune: “Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic”. Cel care a făcut filmul cunoştea şi oamenii, şi realităţile, dar ori a considerat ca o tragedie naţională e scenariul potrivit pentru un film de success, ori a fost cumpărat să o facă.

„Istoricul” comunist Roller scria în manualul său, la pagină 740, „Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători şi de spioni, organizaţie împotriva regimului democratic şi independent de stat al României…”, iar la pagina 741 scria „… îndemnul cercurilor imperialiste americane şi engleze a determinat pe Maniu şi conducerea PNŢ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul şi la adăpostul imperialiştilor, acest grup urma sa realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primejduiască pacea, să declanşeze războiul civil şi să conducă acţiuni de spionaj şi diversiune în ţară. Datorită vigilenţei MAI, trădătorii au fost prinşi şi arestaţi”. Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunţe, să zăbovească îndelungat şi să culeagă foloase materiale în „lumea imperialistă”.

Tatăl meu, ţinut în lanţuri şi bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. „Ce-a fost pentru mine Tămădău?”. Tata era ascuns la prietena mamei, Miluţa Antal Dumitrescu, unde erau şi chiriaşi de la Legaţia Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuinţa noastră de pe strada Poştei, nr.2, Romul Boilă — nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviinţă pentru un drum lung, şi să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoţim şi noi pe tata, aşa cum doriseră doamnele Mihalache şi Carandino. „Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, „şi eu am părinţii bătrâni la Copalnic Mănăştur şi nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzişul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989, a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre şoferii Şteanţă şi Paleacu, care fuseseră şi ei „deţinuţi” şi aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit, în 1964, că cei doi „şoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am ştiut nimic despre tatăl meu, dacă trăieşte sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când, după condamnarea de 12 ani, a mai primit şi o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poştală, că este în viaţă şi are drept la pachet.
Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga şi cânta. Acolo a întâlnit deţinuţi mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Şi le-a povestit, şi le-a tot povestit, ca să ştie şi tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic: „Da’ de ce aţi venit la puşcărie cu geamantanul asta elegant de piele?”. „Păi, pe mine Şeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tată. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâţia ani în magaziile puşcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galaţi, Sighet, Malmaison, au văzut zdrenţe cu miros de putred şi un tânăr machedon a spus celorlalţi „Uite, să nu-l lăsăm în zdrenţe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele şi să-i facem ca la noi, “cămaşa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic şi neputincios, tata a fost dus la infirmierie, unde avea să-l îngrijească cel care a fost soţul meu, Ioan Gherasim, şi care l-a îngrijit până în 1976, în ultimele clipe ale vieţii.

Mama rămăsese închisă în dormitor, păzită de doi securişti, apoi arestată şi ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăştur, la bunicii mei, şi pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul Scânteia că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanţuri. Aşa s-a încheiat tinereţea mea. În martie 1949 aveam să fim alungaţi şi din casa strămoşească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credinţa, nici speranţa, nici dragostea celor ce ne cunoşteau. Domnul fie lăudat.

Afirmaţiile pe care le fac, le fac de dragul adevărului, am trăit şi am văzut multe, ştiu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verişoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoţi mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani care-şi amintea cum o grămadă de securişti stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilaţi în păpuşoi, aşteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari şi cum i-au prins vitejeşte. Dar avionul despre care Iuliu Maniu ştia că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vlad Haţeganu, care făcuse legătura cu piloţii. El spunea: „De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu ştia că este folosit cu un anume scop?”.

Când venise Romul Boilă cu dispoziţie din partea şefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu (…) ştiu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiţă cu Maica Domnului, căci eu i-am spus: „Ea să-ţi conducă drumul unde va şti Ea”. Şi când, la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou şi şi-a sfârşit viaţa ca dulgher. Cine-l mai pomeneşte dintre cei ce am rămas în viaţa, ce vitejeşte s-a purtat acest om, atunci când atâţia oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?

Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniţi şi recunoscători, datori suntem a învăţa pe urmaşi ca aici, sub această glie, zac eroi!

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură