Înspăimântătoarea recoltare de organe a Chinei - II

PUNERE ÎN SCENĂ a torturilor la care sunt supuşi aderenţii Falun Gong în China, de către Partidul Comunist. Sydney, 2006
PUNERE ÎN SCENĂ a torturilor la care sunt supuşi aderenţii Falun Gong în China, de către Partidul Comunist. Sydney, 2006 (GREG WOOD/AFP/Getty Images)

Ethan Gutmann, cunoscut analist pe problemele politicii şi societăţii chineze, descrie într-o serie de articole una dintre cele mai şocante atrocităţi ale timpurilor moderne: industria macabră organizată de Partidul Comunist Chinez de extragere forţată de organe de la practicanţii mişcării spirituale Falun Gong.

Ziarul The Epoch Times a efectuat o anchetă în 2006, descoperind mai multe surse independente din China care au vorbit despre existenţa unei asemenea practici care ar avea loc la scara naţională.

În 2006 raportul unui fost secretar pentru Asia-Pacific din Canada (David Kilgour), şi a unui renumit avocat de drepturile omului (David Matas) au confirmat cele mai mari îngrijorări, conducând o investigaţie care a descoperit peste 40 de mii de transplanturi din surse nespecificate efectuate din 2001.

În marea majoritate a cazurilor, organele proveneau de la practicaţi Falun Gong deţinuţi abuziv pentru credinţa lor. Raportul lor poate fi găsit aicisau în limba română aici

************

Continuare a primei părţi

Doctorii taiwanezi care au aranjat ca pacienţii lor să beneficieze de transplanturi în China susţin că acolo nu există nici un fel de supraveghere a sistemului, nici o bază centrală de date care să conţină înregistrări medicale ale donatorilor, nici o dovadă de plată ce ar diminua profiturile. Aşa că adevărata întrebare era, la un profit de 62.000 de dolari pentru un rinichi proaspăt, ar fi irosit spitalele din China vreun corp pe care puteau pune mâna?

Totuşi lucrul care i-a incitat cel mai mult pe cei suspicioşi a fost afirmaţia conform căreia organele erau recoltate de la oameni înainte ca ei să fi murit. În contextul evenimentelor legate de Falun Gong, această afirmaţie nu mai părea a fi atât de exagerată. Orice medic ştie că sunt şanse mult mai mici ca un primitor de transplant să respingă un organ viu; şi orice broker de organe poate să confirme că suma plătită de cumpărători va fi mai mare în acest caz. Până nu demult, centrele de transplant cu capacitate mare din China făceau în mod deschis reclamă pe site-urile lor, referitor la utilizarea de donatori în viaţă.

În China, moartea cerebrală oricum nu este legal recunoscută; doar atunci când inima se opreşte pacientul este de fapt considerat mort. Aceasta înseamnă că doctorii pot să împuşte un prizonier în cap şi să scoată apoi organele înainte ca inima să se oprească. Sau îl pot anestezia, apoi îi scot organele, şi atunci când operaţia este pe terminate, îi administrează un medicament ce provoacă oprirea inimii - aceasta fiind de fapt cea mai nouă metodă. În orice caz, prizonierul a fost executat, iar recoltarea este doar o etapă simplă a acestui proces. De fapt, potrivit doctorilor cu care am vorbit recent, toţi cunoscând bine practicile curente din China, recoltarea de organe în timpul execuţiei, de la prizonieri în viaţă condamnaţi la moarte, este un lucru de rutină.

Adevărata problemă era însă, faptul că acuzaţiile veneau de la Falun Gong — copilul nedorit al comunităţii de dizidenţi. Spre deosebire de liderii studenţi din Tiananmen şi alţi prizonieri de conştiinţă arestaţi pentru convingerile lor, care au acceptat exilul în vest, Falun Gong a urmat o cale aparte. Cu rădăcini în tradiţia spirituală a Chinei, Falun Gong nu ar fi construit niciodată o Statuie a Libertăţii ca apoi să defileze în jurul ei pentru CNN. Într-adevăr, pentru observatorii vestici, serviciul de relaţii publice al Falun Gong purta o parte din stângăcia culturii Partidului Comunist: oferea sentimentul că practicanţii tindeau să exagereze, să creeze tablouri cu tortură scoase direct dintr-o ilustrare a Revoluţiei Culturale, să arunce cu slogane şi nu cu fapte.

Din diverse motive, unele justificate, altele reprobabile, credibilitatea persecuţiei refugiaţilor a fost deseori pusă la îndoială de către Occident de-a lungul istoriei. În 1939, un oficial al cabinetului englez de relaţii externe, vorbind politicos în numele majorităţii, i-a descris pe evrei drept martori în care nu se poate avea întru-totul încredere. Pe timpul Marelui Salt Înainte (o mişcare politică organizată de Mao Tsedun, care a avut drept rezultat zeci de milioane de morţi prin înfometare), refugiaţii aproape morţi din China au invadat Hong Kong-ul vorbind de sate pustiite şi numeroase acte de canibalism. Cumpătaţii jurnalişti vestici au ignorat aceste relatări considerându-le subiective şi părtinitoare.

Aparent, văicărelile unui om ce doreşte să reînvie trecutul spiritual contează chiar mai puţin decât mărturiile unui ţăran sau ale unui evreu. Aşa că atunci când Falun Gong a prezentat-o publicului pe soţia unui doctor care susţinea că soţul ei, un chirurg, extrăsese mii de cornee de la practicanţi într-un spital din nord-estul Chinei numit Sujiatun, acuzaţia a fost primită cu un reţinut scepticism din partea comunităţii de dizidenţi şi o tăcere aproape completă din partea presei vestice (cu excepţia ziarului Epoch Times şi a publicaţiei National Review).

În vreme ce o organizaţie internaţională a început să facă investigaţii, avocaţii canadieni Kilgour şi Matas au cumulat dovezile ce se tot strângeau în raportul lor. Acesta includea: reproduceri scrise ale unor convorbiri telefonice înregistrate, în care doctorii chinezi confirmau pe faţă că donatorii lor de organe erau tineri, sănătoşi şi practicau Falun Gong; declaraţii scrise provenind din China despre experienţe ale practicanţilor aflaţi în detenţie; o creştere explozivă a activităţii de transplant de organe, ce coincidea cu sporirea ratei de încarcerare a practicanţilor Falun Gong, existenţa unor clienţi străini ce aveau de aşteptat doar o săptămână pentru găsirea ţesutului compatibil (în condiţiile în care, în majoritatea ţărilor, timpul de aşteptare este de peste un an). În final, Kilgour şi Matas au comparat rata execuţiilor din China (în principiu constantă, potrivit Amnesty Internaţional) cu numărul transplanturilor. S-a constatat o discrepanţă de 41.500 de cazuri care nu pot fi explicate de-a lungul celor cinci ani.

Acest raport nu a fost niciodată dezminţit punct cu punct, cu toate acestea majoritatea covârşitoare a activiştilor de drepturile omului s-au ţinut la distanţă de el. De vreme ce afirmaţiile Falun Gong erau suspecte, lucrurile pretinse de “aliaţii” lor deveneau de asemenea suspecte. Au înregistrat chirurgi de transplant care susţin că au donatori Falun Gong de organe în pivniţă? Poate spuneau doar ce potenţialii primitori de organe doreau să audă. Există declaraţii scrise de practicanţi? Poate fuseseră pregătite de către activişti. Se observă o creştere a activităţii de transplant de organe? Poate este doar vorba de un raport mai bun. Există o discrepanţa între execuţii şi transplanturi? După cum un respectat erudit în drepturile omului m-a întrebat, de ce au folosit Kilgour şi Matas estimările Amnesty Internaţional în legătură cu execuţiile din China pentru a sugera că numărul execuţiilor a rămas constant timp de 10 ani? Chiar şi Amnesty recunoaşte că cifrele sale pot reprezenta o subevaluare de proporţii. S-ar putea să nu existe nici o discrepanţă.

În final, de ce nici un martor adevărat, doctor sau asistentă care operase într-adevăr pe practicanţi Falun Gong, nu ieşise la iveală? Fără astfel de dovezi (deşi credibilitatea unei astfel de persoane poate fi oricum întotdeauna desfiinţată, chiar dacă ar fi avut documente ca dovadă), susţinătorii de drepturile omului au argumentat că nu exista nici un motiv pentru a lua chestiunea în serios. Fără îndoială că, din acest punct de vedere, nu existau destule justificări pentru că preşedintele Bush să pomenească de recoltarea de organe în discursul său pe tema drepturilor omului din ajunul Olimpiadei de la Beijing.

Criticii au făcut aluzie la punctele îndreptăţite ale discursului. Dar la fel a făcut şi guvernul chinez: reiterarea mărturisirii din 2005 că organele fuseseră recoltate de la prizonieri obişnuiţi condamnaţi la moarte şi că, după lansarea previzibilelor dezminţiri de recoltare de organe de la practicanţi Falun Gong, Beijingul a promulgat, deodată, în iulie 2006 o lege care interzicea vânzarea de organe fără acordul donatorului.

În acel moment s-au întâmplat trei lucruri. Oferta de organe s-a micşorat. Preţurile s-au dublat. Şi transplanturile au continuat. Aşa că, în afara cazului în care s-a petrecut o schimbare culturală dramatică după anul 2004, când un raport chinez a descoperit că doar 1,5% din rinichii transplantaţi erau donaţi de rude, organele vândute trebuiau să vină de undeva. Să presupunem că de la prizonierii lor — după cum gândesc doctorii taiwanezi — şi să speculăm că noua lege era un semnal: obţineţi acorduri scrise şi opriţi-vă din recoltarea de la practicanţi Falun Gong.

Deocamdată.

Criticii aveau dreptate asupra unui lucru: exactitatea este o iluzie. Nici o conversaţie înregistrată cu un doctor din China nu poate fi de nesuspectat. Toţi martorii din China au motive amestecate, mereu. Apoi nici o cifră din China, chiar şi cea din ultimul paragraf al unui document, nu poate fi considerată sigură.

Într-adevăr, întreaga investigaţie trebuie să fie înţeleasă ca aflându-se într-un stadiu timpuriu, chiar primitiv. Nu ştim încă cu adevărat proporţiile lucrurilor care se petrec. Gândiţi-vă la anul 1820, când o mână de doctori, oameni de ştiinţă, şi căutători amatori de fosile încercau să înţeleagă nişte dovezi sugestive dar împrăştiate şi o grămadă de oase despărţite. Douăzeci şi doi de ani au trecut înainte ca un paleontolog englez să născocească cuvântul "dinozaur” - "înspăimântătoarea şopârlă” - şi studiile moderne ale acestor creaturi dispărute au intrat în plină desfăşurare. Aceia dintre noi care cercetează recoltarea de organe din China, de la donatori care nu şi-au dat acordul, sunt asemenea căutătorilor de dinozauri de la început. Nu lucrăm aproape unul de celălalt. Încă aşteptăm măcar un doctor care a recoltat organe de la prizonieri în viaţă, închişi pentru convingerilor lor, să apară din China. Până atunci, este adevărat, nu avem nici măcar oase de dinozaur. Dar avem urme.

În continuarea din numărul viitor vă voi prezenta unele dintre cele găsite de mine.

Continuarea articolului poate fi citită aici

Ethan Gutmann mulţumeşte Fundaţiei Eaerhart şi familiei Valenberg din Suedia pentru sprijinul acordat cercetării sale.