Magistraţii, împotriva noilor OUG-uri pe Justiţie: Atacă însăşi structura sistemului de drept penal

Justiţia
Justiţia (Captură web)

Trei cunoscute asociaţii ale magistraţilor au lansat un apel către factorii de decizie, cerându-le să stopeze demersurile de modificare prin ordonanţe de urgenţă a legislaţiei penale şi procesual penale. Cele trei organizaţii semnatare - Asociaţia Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi Asociaţia Iniţiativa pentru Justiţie - avertizează, în apelul lor, că astfel de modificări aduc atingere principiilor de bază ale procesului penal.

Apelul magistraţilor vine în condiţiile în care Guvernul s-ar pregăti să adopte o ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Codurilor Penale şi o alta care le va permite celor condamnaţi definitiv de Înalta Curte în ultimii 5 ani să conteste sentinţele definitive.

Redăm integral apelul celor trei organizaţii:

Faţă de informaţiile vehiculate în mass-media privind intenţia de adoptare a ordonanţelor de urgenţă ce au ca obiect modificarea legislaţiei penale şi procesual penale, Asociaţia Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi Asociaţia Iniţiativa pentru Justiţie fac un apel la factorii de decizie de a stopa aceste demersuri care aduc atingere principiilor de bază ale procesului penal.

Modificările vehiculate în spaţiul public vizează o schimbare fundamentală a politicii penale a statului şi a modului în care societatea se poate apăra de infractori. O astfel de schimbare majoră nu poate fi adoptată în procedură de urgenţă, fără niciun fel de evaluare şi studiu sociologic sau criminologic şi fără o consultare reală şi aprofundată la nivelul tuturor actorilor implicaţi şi a societăţii în general.

Adoptarea acestor măsuri va duce la crearea unei impunităţi generale, în special în cazul infracţiunilor grave. Măsurile din ordonanţa de urgenţă combină: limite scăzute ale pedepselor,

dezincriminarea unor forme agravate ale infracţiunilor; reducerea termenelor de prescripţie generală; diminuarea termenului de prescripţie specială; beneficii care duc la înlăturarea sau diminuarea răspunderii penale şi rejudecarea cauzelor soluţionate definitiv.

Pentru a evidenţia această modalitate improprie de a legifera, subliniem că stabilirea termenelor de prescripţie nu este un proces aleatoriu şi discreţionar care poate fi derulat oricum, ci trebuie să ţină cont de factori obiectivi, cum sunt:

– gravitatea faptei, deoarece cu cât o faptă este mai gravă, aceasta are o pedeapsă mai mare şi, în mod automat, un termen de prescripţie mai lung;

– timpul necesar pentru organele judiciare să parcurgă toate etapele până la decizia finală, ţinând cont de dimensionarea sistemului de justiţie, încărcătura de dosare, particularităţile fiecărei etape a procesului penal, termenul mediu în care într-o anumită perioadă de timp se soluţionează diferite tipuri de cauze, complexitatea regulilor de procedură etc.;

– timpul maxim în care tragerea la răspundere penală poate să îşi atingă scopurile, atât cel represiv cât şi cel educativ;

– situaţia victimelor şi a persoanelor păgubite care, în aceeaşi măsură ca persoanele cercetate, trebuie să îşi poată exercita drepturile şi să obţină repararea vătămărilor, fie ele morale sau materiale.

În concepţia Codului penal anterior, pentru asigurarea derulării procesului penal, tragerii la răspundere a persoanelor care au comis infracţiuni şi, în acelaşi timp, pentru a evita o răspundere penală sine die, statul a optat pentru limite de pedeapsă mai mari, termene de prescripţie generală comparabile cu termenele din actualul Cod penal şi o prescripţie specială care se împlineşte dacă termenul general este depăşit cu încă o jumătate.

În 2014, odată cu adoptarea noului Cod penal, legiuitorul a decis să reducă o parte din limitele de pedeapsă, să păstreze termenele de prescripţie generală în aceleaşi limite şi, pentru a asigura un timp suficient pentru derularea procesului penal, a mărit termenul în care se împlineşte prescripţia specială, prin impunerea regulii conform căreia prescripţia specială se împlineşte dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă o dată.

Pentru a exemplifica această schimbare, putem compara situaţia infracţiunii de furt. În vechiul Cod penal, furtul avea o pedeapsă maximă de 12 ani, un termen de prescripţie generală de 10 ani şi un termen special de prescripţie specială de 15 ani. În actualul Cod penal infracţiunea de furt are o pedeapsă maximă de 3 ani, un termen de prescripţie generală de 5 ani şi un termen de prescripţie specială de 10 ani.

Dacă s-ar adopta măsurile vehiculate în prezent, furtul ar avea o pedeapsă maximă de 3 ani, un termen de prescripţie generală de 5 ani dar un termen de prescripţie specială de numai 7 ani şi 6 luni.

Modificările vehiculate în spaţiul public nu ţin cont de niciunul dintre modelele adoptate anterior, combinând doar dispoziţiile favorabile persoanelor cercetate penal şi ducând la imposibilitatea de a ajunge la o condamnare definitivă în cazul lor, deoarece:

se modifică art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) din C. pen., reducându-se termenele de prescripţie de la 10 ani la 8 ani şi de la 8 ani la 6 ani, astfel încât infracţiunile pedepsite cu pedepse între 5 şi 20 de ani se vor prescrie mai repede. Şi în cazul în care în acest termen se întrerupe, va fi aplicabilă suplimentar şi reducerea termenului de prescripţie specială, printr-un singur act normativ fiind create două dispoziţii în favoarea persoanelor cercetate.

Spre exemplu, în cazul unei infracţiuni cu limită de pedeapsă 7 ani, în actuala reglementare, prescripţia generală, calculată de la momentul comiterii faptei (şi nu de la momentul în care fapta este sesizată, evident ulterior), este de 8 ani iar termenul maxim poate ajunge la 16 ani, în timp ce, conform modificărilor vehiculate, pentru aceeaşi infracţiune termenul de prescripţie generală va fi de 6 ani, iar termenul maxim (prescripţia specială) va fi de 9 ani:

se modifică art 155 alin (3) C. pen. şi prescripţia specială se va împlini dacă termenul de prescripţie este depăşit cu jumătate, asta în cazul în care limitele de pedeapsă nu se măresc iar majoritatea infracţiunilor au limite de pedeapsă mai mici decât în vechiul Cod penal, de unde este împrumutată această regulă;

– dispar formele agravate ale anumitor infracţiuni, forme prin care legiuitorul arăta că faptele sunt mai grave, stabilea pedepse mai mari şi totodată un termen de prescripţie mai mare, în acest sens fiind imposibil de ignorat că infracţiunea pentru care nu se mai prevăd forme agravate este cea de abuz în serviciu, fiind abrogat articolul 13 ind.2 din Legea nr.78/2000, care reglementa abuzul în serviciu în cazul în care s-a obţinut un folos injust, şi eliminarea aceleiaşi infracţiuni din cuprinsul art.309 C.pen. care impune agravarea răspunderii dacă s-au produs consecinţe deosebit de grave. Eliminarea abuzului în serviciu din cuprinsul art.309 C. pen. este cel puţin stranie având în vedere, pe de-o parte, că sunt păstrate în acest articol toate celelalte infracţiuni de serviciu care ar putea produce o pagubă, dar şi, pe de altă parte, că această infracţiune este păstrată atunci când este vorba de cauze care diminuează răspunderea penală (a se vedea în acest sens modificarea art.308 C. pen., unde sunt enumerate toate infracţiunile de serviciu şi se prevede că limitele de pedeapsă se reduc cu jumătate dacă este achitat prejudiciul).

Pentru a fi evidentă diferenţa, în momentul actual o infracţiune de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave are o pedeapsă maximă de 10 ani şi 6 luni şi un termen general de prescripţie de 10 ani (20 de ani prescripţie specială). Prin aplicarea modificărilor, aceeaşi infracţiune va avea o pedeapsă maximă de 7 ani şi un termen general de prescripţie de 6 ani (9 ani prescripţie specială). În cazul în care se şi achita prejudiciul, conform modificărilor preconizate, din cei 6 ani se mai reduce o jumătate, iar limita maximă va fi de 3 ani, cu un termen de prescripţie generală de 5 ani (7 ani şi 6 luni prescripţie specială).

Mai mult, în corelaţie cu aceste modificări preconizate, puterea legislativă şi puterea executivă nu iau nicio măsură privind dimensionarea şi creşterea capacităţii logistice a sistemului judiciar, deşi tehnologizarea, informatizarea şi dimensionarea schemelor de personal sunt atributul lor exclusiv.

În aceste condiţii, efectul cumulat al tuturor măsurilor legislative din ultimii doi ani este, în realitate, unul de blocare totală a uneia dintre puterile statului de celelalte două.

Aceste ultime proiecte de ordonanţă de urgenţă, consecutiv celorlalte acte normative faţă de care o mare parte a judecătorilor şi procurorilor protestează, atacă însăşi structura sistemului de drept penal. Actul normativ trebuie să fie impersonal şi difuz, fundamentat pe realitatea socială şi motivat de nevoia de a răspunde unei situaţii concrete ori unui fenomen constatat în mod obiectiv. În acest moment, legea – nedezbătută public, neelaborată de puterea legislativă şi nejustificată de vreo urgenţă – este adecvată doar nevoilor unui grup de persoane şi nu nevoilor societăţii în ansamblu.