Marşul pentru viaţă 2016 – Pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie

În perioada 1–31 martie, în România şi Republica Moldova va avea loc Luna pentru viaţă 2016 – Pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie, având ca punct culminant un marş organizat sâmbătă, 26 martie.
Marşul pentru viaţă 2016 – Pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie.
Marşul pentru viaţă 2016 – Pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie. (SPV)

”Legislaţia comunistă anti-avort nu era o legislaţie pro-viaţă, ci s-a datorat interesului politic al statului: ea nu viza sprijinirea femeii în criză de sarcină şi ocrotirea dreptului la viaţă al copilului, ci creşterea demografică pentru împlinirea nevoilor economice ale statului. O consecinţă foarte gravă a acestui tip de legislaţie au reprezentat-o copiii abandonaţi”, se arată într-un comunicat al Asociaţiei Studenţi pentru Viaţă, remis Epoch Times.

În România, a cărei populaţie actuală este de circa 19.908.574 de locuitori, din 1958 până în 2014 (anul pentru care sunt disponibile ultimele date statistice) au fost înregistrate doar în spitalele de stat din ţară 22.638.755 avorturi. În 1965, ţara noastră a avut cea mai mare rată a avorturilor la 1.000 de femei înregistrată vreodată pe plan mondial: 252 avorturi/1.000 femei. În 2008, în România rata avorturilor raportate la naşteri era cea mai mare din Europa: 578 de avorturi la 1.000 de naşteri.

Autorii comunicatului atrag atenţia asupra necesităţii consilierii şi sprijinirii femeilor aflate în criză de sarcină la nivel instituţional şi propun în acest scop înfiinţarea de Centre de Sprijin pentru Femeia Însărcinată.

***

Epoch Times redă comunicatul integral remis de Asociaţia Studenţi pentru Viaţă:

”Mesajul pe care dorim să îl transmitem prin tema acestui an, „Pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie”, este că binele femeii însărcinate nu este opus binelui copilului pe care îl poartă, ci se construiesc unul pe altul, şi că familia şi societatea au de câştigat dacă sprijină femeile în perioada de sarcină, în general, şi femeile aflate în criză de sarcină, în particular.

De aproape şase decenii, un astfel de sprijin lipseşte la nivel naţional.

Nici prin legalizarea avortului prin Decretul 463/1957, nici prin restricţionarea lui prin Decretul 770/01.10.1966, statul comunist nu a acţionat urmărind binele femeii sau binele copilului, ci punând în practică ideologia comunistă care este pro-avort, respectiv încercând să oprească scăderea natalităţii, care însemna scăderea forţei de muncă. În 1965, anul anterior restricţionării, au fost 1.115.000 copii avortaţi şi 278.362 copii născuţi vii; în acest an România a avut cea mai mare rată a avorturilor la 1.000 de femei înregistrată vreodată pe plan mondial: 252 avorturi/1.000 femei.

Modelul României comuniste era URSS, prima ţară din lume în care avortul a fost legalizat, în 1920, pentru ca apoi să fie restricţionat în 1936 din cauza scăderii populaţiei şi legalizat din nou în 1955. România şi alte state din blocul comunist au urmat exemplul URSS şi au legalizat avortul în anii imediat următori (în 1956 Polonia, Bulgaria, în 1957 Cehoslovacia). De aceea, universitarii occidentali au putut vorbi despre o „cultură a avortului” existentă în statele comuniste.

Această cultură a avortului din ţările comuniste face ca între primele 25 de state în ceea ce priveşte raportul dintre numărul de avorturi şi populaţia actuală, 23 să fie ţări comuniste, în timp ce procentul corespunzător pentru întreaga omenire este plasat pe locul 46.

În 2008, la 18 ani după căderea comunismului în Europa de Est, la 4 ani de la intrarea în NATO şi la un an după intrarea României în Uniunea Europeană:

  • regiunea fostelor state comuniste era încă pe primul loc în lume în ceea ce priveşte rata de avorturi de 43/1.000 femei, la o distanţă uriaşă faţă de alte regiuni din spaţiul euroatlantic: 12 în Europa de Vest, 17 în Europa de Nord, 18 în Europa de Sud şi 19 în America de Nord1

  • în România, rata avorturilor raportate la naşteri era cea mai mare din Europa: 578 de avorturi la 1.000 de naşteri; media UE era de 228.

Libertatea de după Revoluţia din Decembrie 1989 nu a fost folosită în sensul sprijinirii celor vulnerabili, ci a fost urmată de iresponsabilitatea faţă de cei vulnerabili. Dovada evidentă a incapacităţii statului şi a societăţii româneşti de după 1989 de a-şi ocroti cetăţenii este migraţia uriaşă a românilor în afara ţării, în căutarea unor condiţii pe care nu le găseau în ţară. Dacă, înainte de 1989, această lipsă a responsabilităţii faţă de copii a făcut ca să fie instituţionalizaţi în condiţii sub-umane un număr foarte mare de copii, aceasta a fost continuată prin neasumarea responsabilităţii faţă de copiii nenăscuţi: în 1990 au fost avortaţi 992.265 de copii.

După 1958, când a fost legalizat, şi până în prezent, incidenţa avortului a fost mai mare decât în ţările occidentale, indiferent de regimul politic al României sau de regimul legal al avortului! Aşa se face că:

  • România este a doua ţară din lume în ceea ce priveşte mărimea raportului avorturi/populaţie existentă (116,5%), după Rusia;

  • în România, media naţională este de trei avorturi în viaţa unei femei, pe când în ţările occidentale este de cel mult un avort.

Astfel, în România, a cărei populaţie actuală este de circa 19.908.574 de locuitori, din 1958 până în 2014 (anul pentru care sunt disponibile ultimele date statistice) au fost înregistrate doar în spitalele de stat din ţară 22.638.755 avorturi:

  • 7.521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);

  • 7.298.402 avorturi în perioada de restricţionare 1967–1989 (24 ani);

  • 7.819.253 avorturi în perioada de liberalizare 1990–2014 (25 ani).

În prezent se fac circa 220 de avorturi pe zi doar în spitalele de stat.

La aceste cifre trebuie adăugate avorturile care se efectuează în clinicile particulare, care nu sunt raportate, şi avorturile făcute de persoanele tinere şi mature plecate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populaţia României aflată în perioada de fertilitate; dacă s-ar avea în vedere şi aceste date, pentru care nu există cifre exacte, probabil numărul avorturilor s-ar dubla.

Practic, de aproape şase decenii, milioane de femei care s-au confruntat cu criza de sarcină nu au beneficiat de şanse reale pentru a rezolva problemele care au generat criza de sarcină, iar milioane de bărbaţi implicaţi în criza de sarcină au preferat să abdice de la datoria de a sprijini femeia şi copilul.

În Republica Moldova, a cărei populaţie actuală este de circa 3.600.000 de locuitori, statisticile arată că din 1960 până în 2014 au fost înregistrate 2.098.099 avorturi. Şi pentru Basarabia, în statistica reală ar trebui adăugat numărul de avorturi făcute de către persoanele tinere şi mature plecate în străinătate.

Tema „Pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie”

Dacă românii se consideră şi sunt consideraţi un popor în care oamenii se ajută la nevoie, de ce nu există acest sprijin, de ce solidaritatea nu se manifestă şi când este vorba de femeia în criză de sarcină?

Principalele motive pentru care societatea nu se implică în sprijinirea femeii în criză de sarcină sunt prejudecata că a fi pro-viaţă înseamnă a fi anti-femeie şi prejudecata că susţinătorii alegerii vieţii copilului duc un război împotriva femeilor, iar susţinătorii alegerii avortului sunt cei care apără femeile. Aceste prejudecăţi au apărut din cauza modului în care a fost abordat avortul de către regimul comunist. Legislaţia comunistă anti-avort nu era o legislaţie pro-viaţă, ci s-a datorat interesului politic al statului: ea nu viza sprijinirea femeii în criză de sarcină şi ocrotirea dreptului la viaţă al copilului, ci creşterea demografică pentru împlinirea nevoilor economice ale statului. O consecinţă foarte gravă a acestui tip de legislaţie au reprezentat-o copiii abandonaţi.

Numărul uriaş de copii abandonaţi şi instituţionalizaţi din perioada comunistă este o consecinţă directă a dictaturii comuniste. Înainte de comunism, comunitatea se simţea responsabilă faţă de copiii care nu erau îngrijiţi de familia naturală. Copiii adoptaţi erau numiţi „copii de suflet” şi nu erau stigmatizaţi.

Tema „Pentru viaţă, pentru femeie, pentru familie” este inspirată din tema Marşului pentru viaţă 2016 de la Washington: „Pro-life and pro-woman go hand in hand”. În România şi Republica Moldova, organizaţiile proviaţă au simţit nevoia să adauge şi al treilea termen, „pentru familie”, pentru a sublinia că mediul firesc în care binele copilului şi binele femeii se realizează este familia şi că un copil născut în afara familiei nu exclude realizarea unei familii, ci este un pas înspre ea.

Prin această temă spunem răspicat că opiniile conform cărora mişcarea pentru viaţă nu se interesează de femeie şi că avortul rezolvă o problemă a femeii nu corespund realităţii. În realitate, mişcarea pentru viaţă se interesează de femei şi de copii deopotrivă. În schimb, în cele mai multe cazuri, avortul reprezintă o exploatare a femeii în interesul confortului personal şi iresponsabilităţii bărbatului şi al confortului şi iresponsabilităţii societăţii – de aceea avortul a fost numit „ultima exploatare a femeii” de către celebra activistă pentru drepturile femeilor Alice Paul.

În România, a cărei populaţie actuală este de circa 19.908.574 de locuitori, din 1958 până în 2014 (anul pentru care sunt disponibile ultimele date statistice) au fost înregistrate doar în spitalele de stat din ţară 22.638.755 avorturi.

Prin această temă afirmăm ceea ce experienţa ne-a arătat în nenumărate cazuri concrete: naşterea copilului este în interesul femeii, iar avortul la cerere adânceşte şi perpetuează diferite probleme, creând şi altele noi; alegerea vieţii copilului dă femeii putere şi un viitor împlinit cel puţin de dragostea copilului; avortul o răneşte şi îi răneşte viitorul pe termen lung.

Da, experienţa a arătat că o sarcină neaşteptată şi nedorită poate deveni o mare şansă pentru femeie, pentru familia ei sau pentru viitoarea ei familie şi pentru societate, dacă femeia este sprijinită şi nu abandonată sau stigmatizată.

Nu întâmplător Norma McCorvey şi Sandra Cano, cele două femei care au fost folosite în procesele ce au dus la legalizarea avortului la cerere în SUA în 1973, au devenit militante pro-viaţă. Experienţa pe termen lung arată că cine este cu adevărat pro-femeie este pro-viaţă şi cine este cu adevărat pro-viaţă este pro-femeie.

Femeia în criză de sarcină are de înfruntat dificultăţi greu de imaginat pentru cei care nu au trăit criza de sarcină sau nu s-au aplecat cu atenţie asupra ei. Frământarea şi drama prin care trece o femeie care alege avortul sunt foarte bine descrise de scriitoarea americană Frederica Mathewes-Green: „O femeie nu doreşte să facă avort aşa cum doreşte o îngheţată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care îşi roade picioarele pentru a scăpa”.

De exemplu, mai ales în mediul rural, dar nu numai, copiii concepuţi în afara căsătoriei sunt adesea avortaţi, motivul principal fiind teama mamei de stigmatizare de către comunitate pentru că are un copil fără a fi căsătorită. Idealul este ca un copil să fie conceput şi să se nască în atmosfera iubitoare şi sigură a unei familii, dar lipsa unei familii nu justifică în niciun fel avortarea lui. Prin avort, consecinţele negative ale situaţiei care a generat criza de sarcină nu sunt anulate, ci sunt multiplicate.

De aceea, prin această temă afirmăm cu tărie că este firesc ca bărbaţii, familiile şi societatea să sprijine cu tot ce este nevoie femeile însărcinate.

Pentru a aduce exemple concrete pentru cele exprimate mai sus, ne-am propus publicarea unor cărţi de mărturii despre criza de sarcină: „101 femei fericite că au ales viaţa copiilor lor”, „101 avorturi regretate”.

Publicăm aceste cărţi atât pentru femeile care se vor confrunta cu o criză de sarcină, cât şi pentru noi toţi, cei care ne aflăm în proximitatea femeii aflate în criză de sarcină şi care, de cele mai multe ori, nu ştim ce înseamnă în mod concret această criză. Sperăm ca, şi prin aceste mărturii, cât mai mulţi oameni să înţeleagă că perioada crizei de sarcină este una dintre cele mai dure încercări prin care trece o femeie şi că este necesar să o sprijinim, cu atât mai mult dacă ne considerăm familia ori prietenii ei, dacă spunem că ea reprezintă ceva pentru noi.

Scopuri

Prin demersul nostru nu solicităm interzicerea prin lege a avorturilor, ci propunem să conştientizăm că:

  • existenţa, unicitatea, demnitatea şi valoarea fiecărui om încep din momentul concepţiei;

  • diferite situaţii defavorabile, precum sarcina neaşteptată, nedorită, statutul marital, situaţia economică ori depistarea posibilităţii unei afecţiuni la copil conduc la criza de sarcină, o perioadă de maximă frământare şi dificultate pentru femeie;

  • răspunsul la criza de sarcină nu este avortul, ci sprijinirea femeii;

  • este firească sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină, înainte şi după naştere, de către tatăl copilului, familie, prieteni, culte, societatea civilă, stat;

  • firescul unei societăţi care sprijină mama şi copilul înseamnă şi sprijinirea adopţiei, a copiilor adoptaţi, a părinţilor adoptivi, a părinţilor care din motive întemeiate nu îşi pot creşte copiii şi doresc să îi încredinţeze spre adopţie, sprijinirea persoanelor singure, a familiilor monoparentale, a persoanelor cu dizabilităţi, a persoanelor care au nevoie de îngrijire, a tuturor celor vulnerabili, în general.

Reluăm şi în acest an solicitările Marşurilor pentru viaţă din anii trecuţi:

  • crearea posibilităţii legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate creşte copilul sa îl încredinţeze spre adopţie imediat după naştere, după modelul adopţiei începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, Marea Britanie, Australia;

  • acordarea unei indemnizaţii pentru femeia însărcinată care să o sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada sarcinii (indemnizaţie acordată după 14 săptămâni de sarcină).

Marşul pentru viaţă, Luna pentru viaţă, atitudinea şi faptele pentru viaţă nu înseamnă condamnarea celor care au făcut avort, ci o mână întinsă cu dragoste şi durere. Nu înseamnă judecarea taţilor şi mamelor care, speriaţi de lipsa siguranţei, vor alege să meargă înainte fără copilul care li se pare că le încurcă viaţa sau a cărui viaţă li se pare că nu o pot asigura în condiţii optime, ci oferirea de sprijin pentru a putea merge împreună mai departe.

Câte femei aflate în criză de sarcină pot rezista singure în faţa violenţei partenerului, ori a excluderii sociale, a sărăciei, în faţa riscului întreruperii educaţiei ori carierei? Răspunsul este evident. De aceea, niciun efort al nostru personal, al familiei noastre, al grupului nostru de prieteni, al Bisericii noastre, al statului nostru, al lumii de azi nu este prea mare pentru miza unică, irepetabilă, de nepreţuit, pe care o reprezintă fiecare viaţă umană.

În acest sens, dorim ca prin tema din acest an să atragem atenţia şi asupra necesităţii consilierii şi sprijinirii femeilor aflate în criză de sarcină la nivel instituţional şi să subliniem necesitatea înfiinţării de Centre de Sprijin pentru Femeia Însărcinată, ca centre specializate pentru consiliere şi sprijin în criza de sarcină.

Pentru a proteja viaţa copiilor nenăscuţi, vieţile părinţilor şi viitorul societăţii este necesară nu doar o atitudine pro-viaţă, ci şi o practică pro-viaţă. A fi împotriva avortului fără a oferi întregul sprijin de care o femeie are nevoie pentru a naşte copilul este fariseic şi ineficient. Cui îi pasă de copil îi pasă şi de mamă, face tot ce este nevoie pentru a o ajuta.

Exemple de bune practici pe scară instituţională largă se găsesc în Statele Unite. Înţelegând că „nicio femeie nu ar trebui vreodată să se simtă atât de singură, atât de forţată de împrejurări, atât de lipsită de speranţă încât să considere că nu are altă opţiune decât să îşi avorteze copilul” şi că „răspunsul la criza unei sarcini este eliminarea crizei, nu a copilului, susţinătorii vieţii din SUA au căutat să ajute femeile în criză de sarcină să rezolve problemele care au declanşat criza.

Ca urmare, în SUA există circa 2.800 de centre de sprijin în criza de sarcină, de aproape patru ori mai multe decât spitale şi clinici care fac avorturi chirurgicale şi medicamentoase (circa 730). Femeile care apelează la servicii de consiliere şi sprijin beneficiază în mod gratuit de tot ce au nevoie pentru a depăşi criza de sarcină – de la consiliere psihologică, religioasă, juridică, până la oferirea de alimente, serviciu, locuinţă etc. În anul 2015, în Centrele de Sprijin pentru Femeia Însărcinată din SUA mai mult de 300.000 de femei au fost sprijinite să aleagă viaţa copiilor lor!

Marşul pentru viaţă este apolitic şi neconfesional, dar este deschis participării tuturor confesiunilor religioase şi formaţiunilor politice. În localităţile unde nu se reuşeşte organizarea marşului, pot avea loc manifestări pro-viaţă în Luna pentru viaţă. Prin astfel de manifestări se pot solidariza cu evenimentul din România şi Republica Moldova şi românii din diaspora. Începând cu 1 martie a.c., pe siteul www.marsulpentruviata.ro vor fi accesibile informaţiile de la organizatorii locali.

Alexandra Nadane,

Preşedinte al Asociaţiei Studenţi pentru viaţă

Ioana Picoş,

Purtător de Cuvânt al Marşului pentru Viaţă”