Mircea Cărtărescu: Până la urmă, cine controlează Academia Română?
Uimirea lui Mircea Cărtărescu în legătură cu legitimitatea numirilor la Academie în ultimii 25 de ani a creat zeci de comentarii şi dezbateri aprinse pe pagina de Facebook a scriitorului, unde criticile la adresa instituţiei şi a componenţei acesteia n-au întârziat să curgă.
Mircea Cărtărescu (Cosmin Bumbuţ)
„Aflu că patriarhii României culturale, Neagu Djuvara şi Mihai Şora, nu sunt academicieni. Cum nu sunt nici Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Atunci cine, Doamne iartă-mă, e în Academie? Cine-a făcut primirile în ultimii 25 de ani, şi pe ce criterii? Nu cumva cineva a lăsat să intre în acest for toată intelighenţia pesedistă, naţionalistă şi anti-occidentală? Mă-ntreb şi eu aşa. Până la urmă, cine controlează Academia română?”, scrie Cărtărescu într-o postare pe Facebook.
Dacă tot vorbim de „intelighenţia pesedistă, naţionalistă şi anti-occidentală”, în lista membrilor activi ai Academiei Române se află nume pe care ne-am jena să le pomenim răspicat alături de onorabila titulatură de „academician” (care şi aceasta a încetat să mai fie atât de onorabilă şi poartă stigmatul derizoriului, de la Elena Ceauşescu încoace). De ce? În principal pentru ca aceştia au servit drept lachei ai fostului regim, în timp ce adevăraţii savanţi (unii fiind chiar membri de onoare ai academiilor din Occident) şi-au sfârşit zilele în puşcăriile comuniste sau în anonimat.
Răzvan Theodorescu ar fi unul dintre posibilele răspunsuri la întrebarea lui Cărtărescu. Informator al PCR după cum atrăgea atenţia Petre Mihai Băcanu într-un articol preluat şi de Hotnews, omul lui Iliescu şi agitator al maselor la mineriade. Ca director al Televiziunii Române „Libere” din 90, a instigat minerii împotriva elementelor „fasciste şi legionare” din Piaţa Universităţii, adică împotriva studenţilor şi intelectualilor care înţeleseseră adevărul că oamenii Moscovei luaseră locul lui Ceauşescu.
Şi totuşi, Răzvan Theodorescu scapă de foarfecii comentatorilor, cu toate că este încă o persoană publică şi apare ca speaker invitat pe la evenimente culturale. Nu scapă însă Nicolae Breban, (unul dintre foarte puţinii umanişti academicieni), la adresa căruia se fac câteva ironii pentru că nu i se poate ierta pornirea scriitorului împotriva lui Liiceanu şi Patapievici.
Astfel că stupoarea lui Mircea Cărtărescu e îndreptăţită: Atunci cine, Doamne iartă-mă, e în Academie? Cine-a făcut primirile în ultimii 25 de ani, şi pe ce criterii? Şi cine controlează Academia Română?
Comentatorii postării - jurnalişti, profesori, scriitori, la rândul lor - care au creat un fel de „forum” ad-hoc, afirmau fie că Academia este subordonată serviciilor „la est de Prut şi mai şi”, fie ca aceasta patronează institute de cercetare pe toate domeniile şi deţine un patrimoniu incalculabil, fie că primirile în Academie se fac pe criterii politice, fie că e o instituţie vetustă, osificată şi complet decuplată de problemele reale ale ţării şi umanităţii. Însă, are un patrimoniu uriaş şi învârte fonduri extrem de mari pe proiecte de cercetare cu rezultate incerte, discutabile. O altfel de formă fără fond, căci, aşa cum observa cineva, „ce decizii fundamentale, ce invenţii epocale vin dinspre Academia Română”?
Soluţia - a conchis un alt comentator - ar fi trebuit să milităm pentru desfiinţarea şi reînfiinţarea acesteia încă din 90.
A rămas ca Mircea Cărtărescu să-şi dea răspunsul singur la întrebări, în acelaşi stil delicat retoric : „Să înţeleg că Academia este încă una dintre instituţiile centralizate, autarhice şi nereformabile din România, asemenea multora dintre uniunile de creaţie, de pildă?”
