Pleşu: „Trăim într-o lume de nevinovaţi” (Vinovăţia ca drept al omului)

„De vină e „sistemul”. Trăim într-o lume de nevinovaţi, de victime ale ambianţei, ale prejudecăţilor „reacţionare”, ale guvernelor, ale organizaţiilor internaţionale, ale complotului mondial etc.”, scrie Andrei Pleşu într-un articol în care comentează noua înţelegere sub care apare noţiunea de „drepturi ale omului”, care ajunge să privească cu indulgenţă chiar şi vinovăţia evidentă.
Andrei Pleşu
Andrei Pleşu (Eugen Horoiu/Epoch times)

Omul devine „cazul particular” al unor abstracţiuni atunci teoriile menite să-l ajute devin şabloane. Individul e anihilat astfel sub greutatea „drepturilor” lui, dizolvat sub imperiul unui adevăr comunitar, observă Pleşu.

Drepturile omului trebuie evident apărate, dar există riscul ca totul să devină o doctrină de lemn, o ideologie sau un ornament, iar atunci fanatismul, chiar şi cel în privinţa drepturilor omului, devine primejdios, atrage atenţia istoricul artei, dând de exemplu recentele atentate (de la Paris, Nisa, München).

Nu putem interzice demonstraţii „paşnice”, chiar dacă sloganurile afişate cer „măcelărirea celor care insultă Islamul” şi declară că „Europa este cancerul, Islamul e soluţia”. Nu e frumos şi ospitalier să popularizăm derapajele legale şi morale ale unor migranţi, încurajînd astfel o atmosferă ostilă faţă de ei, nu e cazul să trecem la expulzări, atitudini „rasiste”, restricţii, şi orice ar arăta a aroganţă neo-colonialistă”.

Scriitorul, care este un mare admirator al culturii arabe (filozofie, poezie, matematică, etc), crede că primul perdant al fundamentalismelor de ultimă oră este Islamul însuşi: „mă mir că nu se naşte, înăuntrul lui, o mişcare de autoapărare”. De aceea, crede Pleşu, „trebuie să lăsăm furiei musulmane dreptul de a se simţi vinovată, aşa cum trebuie să ne acordăm nouă înşine dreptul de a ne apăra cetăţenii şi modul de viaţă”.

Apoi mai exsită şi corectitudinea politică”, care nu este o invenţie a islamului, precizează Pleşu.
El explică viciul acestei „noi religii” prin suspendarea unui drept esenţial al vieţii şi desăvârşirii interioare a omului: dreptul de a-ţi recunoaşte greşeala, de a-ţi asuma „fermentaţia purificatoare a vinovăţiei.

Deriva a început de mult, de cînd sociologii şi psihologii europeni au decis să „explice” comportamentul fiecăruia, din copilărie, pînă la bătrîneţe, strict pe baza de influenţă externă. Nimeni nu e vinovat – şi deci responsabil – pentru relele proprii. De vină sunt mediul, societatea, capitalismul, rasismul, părinţii abuzivi, patronii nemiloşi, şomajul etc. Eşecul acestei „metode” e vizibil în pedagogia mondială de ultimă oră. O spune, într-o carte de curînd apărută, Alain Finkielkraut: „…din ce în ce mai mult, elevii devin sociologii propriilor lor turpitudini. Pentru a justifica violenţa, insolenţa, indolenţa de care dau dovadă, invocă (…) defecţiunile ascensorului social”, scrie Pleşu.

Pentru a citi tot articolul aici