"Puşcăriile ca tabere de creaţie" - Andrei Pleşu
Închisorile s-ar putea specializa pe pictură, sculptură sau design. Apoi, închisori pentru istorici, filosofi, actori, fotbalişti, halterofili, sau alergători - o "reţea" de creativitate şi de cultură de natură să ducă naţiunea spre noi culmi de bunăstare şi progres, scrie Andrei Pleşu.
Andrei Pleşu (Florin Chiriă)
Într-un articol intitulat "Puşcăriile ca tabere de creaţie", publicat luni pe blogul Adevărul, Andrei Pleşu abordează din nou problema deţinuţilor-scriitori în lumina unor declaraţii făcute pe această temă de vicepremierul Vasile Dîncu.
"De curînd, dl vice-prim-ministru Vasile Dîncu a făcut o declaraţie cel puţin pripită, din punctul meu de vedere. (Îmi cîntăresc cit pot de bine cuvintele, ca să nu sune a defăimare...) Era vorba de răsplătirea activităţii "ştiinţifice" din puşcărie prin reducerea pedepsei. Într-o primă fază, argumentul dlui Dâncu e rezonabil: cînd un drept e exercitat abuziv, amendezi abuzul, nu dreptul. Dar despre ce drept vorbim, de fapt? Dreptul de a scrie? Dreptul de a cerceta? Dreptul de a face mari invenţii şi descoperiri? E evident că aceste drepturi există. Dar ele trebuie judecate în funcţie de context.
Degeaba dai unui puşcăriaş dreptul de a cerceta, dacă nu-i dai şi dreptul de a frecventa bibliotecile publice, laboratoarele, cercurile de specialitate. De scris, nu-l opreşte nimeni să scrie, dacă asta îl amuză. Dar dacă se apucă brusc de scris (fără antecedente şi fără acreditări credibile), doar pentru că a aflat că, astfel, îşi va scurta detenţia, motivaţia lui e inconsistentă. Nu exclud, fireşte, posibilitatea – dacă e vorba de literatură – să ne trezim faţă-n faţă cu vreun Dostoievski de Jilava sau Piatra Albă. Dar asta n-ar fi decît o rarisimă, aproape implauzibilă, excepţie.
Nu e igienic ca, de dragul ei, să eliberezi înainte de termen sute şi mii de impostori, escroci, şmecheri de cartier, cu diferite grade de vinovăţie penală. O asemenea "generozitate" nu are echivalent, din cite ştiu, nicăieri în lume. Detenţia implică, prin definiţie, tocmai suspendarea punitivă a anumitor drepturi: dreptul la libertate, la liberă circulaţie, la telefon mobil etc. Şi asta tocmai pentru că deţinutul a abuzat de unele dintre drepturile sale. Şi îi restrîngem, temporar, drepturile, pentru a penaliza (şi exclude) abuzul.
Dl Vasile Dîncu sfîrşeşte însă, într-un al doilea pas, prin a merge cu "bunătatea" pînă la suprarealism. Ar fi frumos, spune Domnia Sa, să lărgim spectrul performanţelor posibile în regim penitenciar. De pildă, să încurajăm artele plastice. Poate că unii încarceraţi sînt pictori, sau sculptori, foarte talentaţi. Două portrete şi cinci peisaje – o lună mai puţin de detenţie. Un bust şi o statuetă – tot aşa (plus, evenual, raţii sporite de mîncare, de vreme ce sculptura implică şi un efort fizic mai susţinut). Dar s-ar putea imagina şi o soluţie "administrativă" a acestei diversificări.
Închisorile ar putea deveni "tabere", sau "cantonamente" de profil: închisori specializate pe pictură, pe sculptură sau pe design. Apoi, închisori pentru istorici, filosofi şi actori. Nu mai vorbesc de închisori anume destinate fotbaliştilor, halterofililor, alergătorilor de cursă lungă. S-ar crea, astfel, o "reţea" de creativitate şi de cultură (intelectuală şi fizică) de natură să ducă naţiunea spre noi culmi de bunăstare şi progres. Cei înzestraţi cu talente ieşite din comun ar putea, în acest context, să fie chiar invitaţi, episodic, "la răcoare", numai şi numai pentru a avea răgazul să "producă", nederanjaţi de corvezile vieţii zilnice din libertate. Arestarea ca premiu de încurajare. Nu "preventivă", ci stimulatoare. Un mod insolit de a realiza visul lui Noica despre "cultura de performanţă": spaţiul concentraţionar ca pepinieră de genii. Ieftin şi bun!
Pentru a citi continuarea articolului intraţi aici.
