Raul Volcinschi, omul care a încercat să-l omoare pe Ceauşescu: „Lumea pe care o visam în beciurile Securităţii nu s-a instalat. E o închisoare din care nu am ieşit”

Personalitatea sa de om de cultură, dublată de o remarcabilă verticalitate morală, pusă în slujba adevărului va rămâne omul care „n-a cunoscut cuvântul frică decât din dicţionar”.

Preocupat de reformarea CNSAS prin eliminarea intereselor partidelor şi încredinţarea Colegiului chiar foştilor deţinuţi politici, profesorul Volcinschi şi-a văzut şi dosarul întocmit de Securitate. Acesta conţine peste 100.000 de mii de file, cuprinse în 123 de volume.

S-a împotrivit toată viaţa comunismului, acestei orori a secolului 20, pentru ca să constate cu amărăciune, în anii de după căderea acestuia, că lumea în care trăim astăzi nu e lumea la care visase din beciurile securităţii, „pentru că în locul comunismului nu s-a instaurat libertatea reală, ci doar o cosmetizare a comuniştilor în democraţi şi trecerea de la împilarea politică la instaurarea unei economii bazată pe non-valori şi construirea unei lumi pur mercantile”.

Stabilit la Cluj unde a devenit licenţiat în Drept şi doctor în Ştiinţe Economice, Raul Volcinschi a fost deţinut politic condamnat la 25 de ani de temniţă grea, autor al unei evadări spectaculoase, prins şi condamnat la încă 20 de ani, eliberat apoi arestat din nou pentru complot.

În anul 1956, în condiţiile în care izbucnise Mişcarea anticomunistă din Ungaria, Raul Volcinschi, care ajunsese asistent universtar, s-a implicat în revolta studenţească din Cluj; a organizat-o, de fapt. Planurile participanţilor erau simple: au luat legătura cu luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, care urmau să le furnizeze 22 de arme automate. Cu ajutorul acestora, tinerii din Cluj plănuiau să atace închisorile din Gherla şi din Aiud şi să elibereze, apoi să îi înarmeze cu pistoalele şi puştile gardienilor, pe deţinuţii politici închişi în cele două oraşe.

O altă ţintă urma să fie reprezentată de trenurile cu prizonieri din Ungaria, care urmau să fie deportaţi în URSS şi pe care studenţii clujeni vroiau să îi elibereze în Transilvania. Numai că, în urma unei trădări, Securitatea a aflat toate aceste planuri, iar conspiratorii au fost arestaţi.

Evenimentele din 5 mai 1957 par un scenariu de film american, cu evadaţi, pistoale, lupte corp la corp şi împuşcaţi. Totuşi, arhivele Securităţii, documentele parchetului militar de la acea dată şi mărturia celui care a supravieţuit acestei experienţe teribile demonstrează, cu lux de amănunte, că realitatea surclasează orice ficţiune. Raul Volcinschi a fost încarcerat la subsolul clădirii principale a Securităţii Cluj, situată pe strada Traian, pe locul unde, actualmente, funcţionează Serviciul Român de Informaţii.

Coleg de celulă cu Noica

Printre torţionarii săi a fost şi Beiner Vainer, un evreu cu care se cunoştea din copilărie, de la care a primit bătăi cu ranga până îşi pierdea cunoştinţa. A plănuit o evadare, împreună cu colegul său de celulă, Eugen Crişan. Cei doi au bătut în uşa celulei şi l-au anunţat pe gardian că s-a spart un robinet. Când gardianul a intrat, ca să vadă despre ce defecţiune este vorba, cei doi tineri l-au lovit, l-au imobilizat şi l-au închis în celulă. Au ieşit pe coridor şi au început să deschidă uşile altor celule, printre care cea a celulei în care se afla Lica Lazăr, fiica fostului lider al PNŢ, Ilie Lazăr. Cei doi a fost văzuţi de un alt gardian, care a dat alarma, dar şi Volcinschi, şi Crişan au încercat să fugă. Eugen Crişan a fost împuşcat de securişti. Raul Volcinschi a fost prins pe o alee din faţa actualului sediu al SRI Cluj. A urmat o nouă serie de torturi, apoi a fost trimis în Penitenciarul de Maximă Siguranţă de la Jilava. Aici, în anul 1963, Raul Volcinschi a devenit coleg de celulă cu Constantin Noica, care avea altă teorie despre opoziţia anti-comunistă: o colaborare pe faţă cu regimul şi crearea unei reţele naţionaliste în interiorul partidului, teorie pe care profesorul a considerat-o perdantă din start. (“Domnule Noica, ne batem gura degeaba. Ei sunt stăpâni din Oder până în Murmansk si de la Murmansk până la Vladivostok. O să-ţi trimită trei, patru turnători care să te înconjoare şi să-ţi sugă ideile. După şase luni, dacă nu te bagă la închisoare pentru propagandă anti-comunistă înseamnă ca te vor împacheta ca pe un ştiulete şi te vor ţine aşa, pe un raft într-un hambar, cu şobolani roind în jurul dvs. Lucrurile amestecate, legionari-comunişti, miros urât. Ce rost are? Eu ştiu ce fac. Când ies, mă duc în munţi!”. “Ei, domnule, nu, că te împuşcă, te omoară”, zice el. Eu i-am răspuns: “Şi ce să fac altceva? Cu o moarte toţi suntem datori”. Nu a mai zis nimic. Până la urmă, s-a dovedit ca am avut dreptate şi planul lui s-a născut ca un avorton. Ce a produs? Securitatea a fost mai tare. O anumită aripă). Deţinuţii politici au fost graţiaţi în anul 1964, dar Raul Volcinschi a continuat să fie supravegheat de Securitate.

„Am vrut să-l ucidem pe Ceauşescu”

Profesorul clujean a primit domiciliu obligatoriu la Craiova. Acolo, acesta a reuşit să formeze un grup care a plănuit un atentat împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Grupul era compus din Raul Volcinschi, din fostul primar al Clujului, din perioada 1944 - 1948, Tudor Bugnariu, fostul decan al Facultăţii de Drept, Simion Pop, şi fostul profesor de Drept, Mircea Stoica. Cei patru intelectuali au determinat un grup format din trei tineri muncitori să pună în practică atentatul, pentru că toţi cei patru foşti profesori erau supravegheaţi de Securitate. Cei trei tineri muncitori - Viorel Rovenţu, Petre Năstase şi Nicolae Stanciu - au spart un post de miliţie din satul Osica de Sus, de unde au furat armamentul pe care l-ar fi folosit pentru asasinarea lui Ceauşescu în timpul unei vizite de lucru din satul Goştinu, judeţul Olt. Numai că şi acest complot a fost descoperit de Securitate. Deşi au fost torturaţi, cei trei tineri nu au dezvăluit numele complicilor. Pentru a nu se face vâlvă, cei trei au fost condamnaţi pentru furt cu circumstanţe agravante iar procurorii au cerut şi obtinut pedeapsa capitală. „Sentinţa a fost comutată, ulterior, în 25 de ani de închisoare, iar baieţii, săracii, au fost eliberaţi abia în perioada Administraţiei Constantinescu. Aştia au fost, ăştia sunt eroi anticomunişti, nu tot soiul de dizidenţi închipuiţi”, spunea profesorul într-un interviu.

Închisoarea din care nu am ieşit. „În locul comunismului nu s-a instaurat libertatea reală...”

După căderea regimului comunist, Raul Volcinschi a înfiinţat un partid efemer, Uniunea Democrat - Creştină, care a fuzionat cu PNŢCD. Concomitent, Raul Volcinschi a întemeiat Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, dar nu a fost de acord, în probleme de principiu, cu Constantin Ticu-Dumitrescu, nemulţumit că acesta „a acaparat această suferinţă” şi a făcut din anti-comunism o afacere, astfel că a părăsit Asociaţia. În timpul guvernării CDR, Raul Volcinschi, care devenise consilier al ministrului ţărănist de Interne, Gavril Dejeu, a obţinut eliberarea din închisoare a celor trei tineri care plănuiseră atentatul contra lui Nicolae Ceauşescu şi pe care Ion Iliescu a refuzat să îi elibereze, deoarece, oficial, ei erau condamnaţi pentru furt contra avutului obştesc în formă agravantă.

Despre perioada post-comunistă spunea că e „o închisoare din care nu am ieşit”. „Ne asumasem un anumit rol, iar suferinţa noastră până la urmă nu a rodit: nu s-a instaurat lumea pe care o visam în beciurile închisorilor comuniste, pentru că în locul comunismului nu s-a instaurat libertatea reală, ci doar o cosmetizare a comuniştilor în democraţi şi trecerea de la împilarea politică la instaurarea unei economii bazată pe non-valori şi construirea unei lumi pur mercantile.”

Rezistenţa anticomunistă a constituit o pagină tragică în istoria popoarelor ocupate, spunea profesorul, dar în acelaşi timp a permis Occidentului să-şi întemeieze o societate prosperă şi liberă. „Măcar acum, după atâtea suferinţe speram să reuşim, totuşi, să depăşim întârzierile cauzate de un regim inuman şi să ne înscriem pe o traiectorie ascendentă, demnă de sacrificiile pe care rezistenţa anticomunistă le-a îndurat pentru a apăra demnitatea neamurilor noastre. Pentru aceasta trebuie să ni se recunoască meritele. De exemplu, ca să conchid, locul gol lăsat de Ticu Dumitrescu la CNSAS nu trebuie atribuit fără consultarea noastră. Este culmea! Din Colegiul Director al CNSAS nu mai face parte niciun fost deţinut politic, în schimb aud că se înghesuie o serie de comunişti. Până aici!”