Revoluţia, poveste cu final încă nescris. "Prima victimă a fost călcată de TAB în spatele meu. Îi aud urletul şi azi în urechi"

Revolutia din Timisoara
Revolutia din Timisoara (Corneliu N. Vaida)

A fost o dată, ca nicio(altă)dată (să sperăm), o Românie în care se trăia cu totul atlfel decât trăim acum. O Românie în care, ca să aibă ce să mănânce, cetăţenii se aşezau de cu noapte la cozi. De multe ori nu ştiau ce se aduce la alimentară – lapte, tacâmuri de pui, ouă sau banane – dar nu conta, de mâncare să fie, căci mâncarea era ceva ce se găsea greu. O dădea Ceauşescu la export.

O Românie în care aproape că nu exista o casă fără opaiţ căci lumina se lua, tam-nesam, când îţi era lumea mai dragă, aşa că lampa era un obiect de nelipsit. Învăţau copiii carte la ea. Îmi amintesc şi acum, după decenii, cum curăţam sticla lămpii de fum, ca să văd liniile caietului de dictando...

O Românie în care iarna în case calorifrele dădeau frig, nu căldură. Treceai sezonul rece tremurând şi punând pe tine un pulover mai gros. Cât mai gros. Aşa ne îndemnase tovarăşu' Ceauşescu, să mai punem o haină pe noi.

O Românie nu cu hipermarketuri pline de mâncare care mai de care mai frumos ambalată, mai bio, eco cu E-uri sau fără E, ci cu alimentare în care găseai doar stive de cutii de creveţi vietnamezi şi eventual pastă de măceşe. Fără mall-uri pline de haine şi încălţăminte frumoasă şi strălucitoare ci magazine "universale" cu haine urât croite şi gri. O Românie unde pantofii frumoşi se luau pe sub mână. Tot pe sub mână cumpărai şi cărţi, căci şi cărţile bune se tipăreau rar - o carte bună îl învaţă pe om să viseze, îl învaţă să gândească iar gândirea liberă, spiritul critic se pedepsesc într-un regim totalitar.

Şi în România aceea nici măcar nu puteai să ieşi în stradă să strigi "jos" cei ce ne înfometează, "jos" cei care ne ţin în frig! Căci ajungeai în beciurile securităţii şi la puşcărie dacă nu cumva îţi rupeau oasele mai întâi. Sau dacă nu mureai... cum a murit inginerul Gheorghe Ursu, ucis pentru că a încercat să dezvăluie lumii cum se juca Ceauşescu cu viaţa bucureştenilor sabotând reparaţia blocurilor avariate de cutremur.

Şi totuşi, în acea Românie ca o puşcărie mai mare, o Românie pe cale de a deveni un azil de schizofreni – căci una gândeai, alta aveai voie să spui - în decembrie '89, unii au îndrăznit. Au îndrăznit să iasă în stradă, să strige Jos Ceauşescu. Pentru îndrăzneala lor au murit...

Pe 16 decembrie, la Timişoara, a început povestea noii Românii. Cea în care nu ne este încă atât de bine pe cât ne-am dori, dar în care măcar putem spune ce gândim. O Românie care nu mai este o puşcărie gri. O Românie care are şanse să devină o ţară din care nu se va mai pleca atunci când vom învăţa mai bine să discernem binele de rău, minciuna populistă de adevăr, patriotismul de paradă de iubirea de neam. Când vom fi solidari şi ne va păsa mai mult de binele colectiv.

Timişoara. Libertatea s-a plătit cu sânge

Pe 16 decembrie, la Timişoara a izbucnit un protest ca urmare a încercării autorităţilor de a-l evacua pe pastorul László Tőkés din locuinţa parohială, după ce acesta făcuse declaraţii antiregim în mass media internaţională. Crezând că evacuarea pastorului este o nouă tentativă a regimului comunist de a lovi în dreptul la credinţă, oameni de toate confesiunile s-au alăturat enoriaşilor lui Tőkés care vegheau în faţa parohiei, încercând să împiedice evacuarea lui.

Ore mai târziu, din mulţime s-a auzit primul strigăt de "Jos Ceauşescu". Strigătul a fost contagios, cei din mulţime l-au răspândit în toată Timişoara, chemând oamenii să se revolte împotriva comunismului şi a celor doi Ceauşeşti. Armata, Miliţia şi Securitatea au intervenit în forţă pentru a împrăştia mulţimea "scăpată de sub control". Demonstranţii au fost bătuţi şi arestaţi în aceeaşi noapte şi în dimineaţa următoare. Prea târziu, germenele revoluţiei diseminase deja.

În ciuda represiunii, a doua zi mulţimea s-a strâns din nou în centrul oraşului. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean de Partid şi au aruncat pe fereastră broşurile de propagandă, documentele partidului, scrierile Tovarăşului etc. Şi a început să se moară...

Prima a fost Rozalia Popescu, spun martori ai vremii. Având în mână o plasă cu două franzele - da, acele franzele care se dădeau cu raţia, pe cartelă - femeia se alăturase unui grup de manifestanţi ieşiţi în stradă pentru o Românie liberă de Ceauşescu, liberă de comunism. A murit strivită, sfinţind cu sângele ei pământul Timişoarei.

Alţi peste 110 de timişoreni şi-au pierdut apoi viaţa şi alte câteva sute au fost răniţi. Cadavrele celor ucişi au fost furate pe 18 decembrie de la morga din Timişoara şi aduse la Bucureşti pentru a se şterge urmele crimei. Au fost arse, cenuşa a fost colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal din Popeşti-Leordeni, la câţiva kilometri de Bucureşti. Aşa au încercat să ascundă şi să batjocorească sacrificiul unor eroi.

Morţii ce au urmat apoi, împuşcaţi nu se ştie prea bine de cine nici în zilele de azi, au fost îngropaţi pe ascuns într-o groapă comună.

Cam aşa s-a murit în acele zile la Timişoara, pentru ca noi să trăim liber. Pentru ca noi, cei mulţi care am supravieţuit să nu mai stăm nopţile la cozi ca să ne cumpărăm de mâncare, să nu mai tremurăm de frig iarna în case - sigur, în Bucureşti încă se tremură când sunt avarii RADET, dar aceasta-i altă poveste, marca Gabriela Firea - şi, mai presus de toate, pentru a avea dreptul să fim noi înşine. Să putem spune ce ne trece prin minte fără teamă că pentru asta vom fi închişi.

A costat scump libertatea noastră. A costat sânge. Iar sacrificiul făcut pentru noi trebuie onorat măcar prin aducere aminte dacă nu şi prin ridicare la nivelul jertfei lor.

În acest an, am încercat să-i onorăm prin aducere aminte pe eroii Timişoarei, rugându-l pe Corneliu Vaida - revoluţionar timişorean care acum 30 de ani a încercat să oprească TAB-urile ucigaşe atacându-le cu sticle goale - să ne împărtăşească câteva dintre gândurile şi amintirile lui.

Redăm interviul cu revoluţionarul timişorean. Revoluţia, o poveste care nu s-a finalizat...

ETR: 30 de ani anul asta, este o cifră rotundă. Cum primiţi aniversarea de anul acesta? Cu ce gânduri?

Vaida: Păi un pic mai optimist decât anul trecut, când condiţiile erau puţin altfel şi totuşi cu o urmă de regret că ceea ce am făcut noi atunci nici nu s-a finalizat dar nici nu este apreciat. Oricum, ne păstrăm optimismul noi ăştia, generaţia noastră, şi aşteptăm puţin mai mult de la cei tineri care, din păcate, nu mai au avântul pe care l-am avut noi acum 30 de ani.

ETR: În ce sens nu s-a finalizat? La ce vă referiţi?

Vaida: Păi dacă ţinem cont că în '90 tot noi din Timişoara am cerut aplicarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, lucru care nu s-a materializat nici până în ziua de astăzi şi încă toate funcţiile de conducere din administraţia locală şi centrală sunt căpuşate de eşalonul 2 comunist ... ce să zic?

ETR: Simt amărăciune în vocea dvs...

Vaida: Da, da, v-am şi spus că atunci când vom reuşi să curăţăm toate structurile administrative locale şi centrale de urmaşii celor dinainte, atunci poate vom putea spune că suntem pe drumul cel bun. Deocamdată, aşa, ne uităm în zare cu jind.

ETR: Dacă aţi da timpul înapoi, aţi face din nou ce aţi făcut? Aţi ieşi în stradă?

Vaida: Aş face mai mult.

ETR: Ce anume?

Vaida: Aş şti exact ce am de făcut dacă aş avea mintea de acum.

ETR: Păi, povestiţi-ne. Ce nu aţi făcut atunci şi aţi face acum?

Vaida: Atunci noi ne-am dat la o parte, crezându-ne nepregătiţi şi crezându-i pe cei care se pretindeau pregătiţi că ştiu ce fac. Ei au făcut ce au făcut dar nu pentru noi toţi, ci doar pentru unii.

ETR: Şi apropo de cei care pretind, ştiţi că dosarul Revoluţiei a intrat pe rolul Înaltei Curţi. Ce speranţe vă faceţi...

Vaida: Mă scuzaţi că vă întrerup. Pentru mine afirmaţia asta - să nu mi-o luaţi în nume de rău că nu mă refer la dvs. - e o glumă proastă.

ETR: "Glumă proastă" de ce?

Vaida: Păi haideţi să vă dau motivul care mă implică pe mine. Eu mă rog în scris de Parchetul General ca să depun mărturie de câţiva ani. Anul trecut am primit ultimul răspuns, în care mi s-a spus aşa [pot să vă trimit şi documentul]: ‘dacă vom considera necesar, vă vom chema pentru audieri’. Eu sunt unul dintre cei care au fost martori oculari la moartea primei victime a Revoluţiei. Eu am fost martor ocular la arestarea inclusiv a teroristului care a tras în mine. Despre ce vorbim?

ETR: Apropo, mai ştiţi ce s-a întâmplat cu teroristul care a tras în dvs?

Vaida: Eu cred că la ora asta e decedat dar el în 48 de ore a fost liber atunci. Era director de la GIGCL, Septimiu Taşcău.

ETR: Pentru cei care sunt foarte tineri, şi nu ştiu exact ce s-a întâmplat în vremurile acelea, v-aş ruga să rememorăm... Aş vrea să vă întreb care e amintirea cea mai pregnantă care v-a rămas din zilele acelea? Ce v-a marcat după atâţia ani?

Vaida: M-a marcat în primul rând prima victimă a Revoluţiei care a fost călcată de TAB în spatele meu. Urletul ei, al Rozaliei Popescu îl aud şi astăzi în urechi. Şi după aceea cât s-a tras în mine şi mi-a şuierat glonţul prin păr. Nu ştiu cine...doar cine a trecut prin chestia asta poate să înţeleagă cam ce am simţit eu şi ce repercusiuni au chestiile astea.

ETR: Şi în condiţiile acestea, cum vedeţi declaraţia lui Ion Iliescu care scria mai ieri pe blog că „nu mai trebuie să căutăm vinovaţi” ci să ne asumăm răspunderea.

Vaida: Asta nu este prima afirmaţie de genul ăsta pe care o face potlogarul ăsta bătrân. Ce să vă zic? Aş vrea să apuce el ziua în care să facă măcar o zi de puşcărie. Eu sunt mulţumit dacă face şi o singură zi de puşcărie.

ETR: Şi realist vorbind, credeţi că se va întâmpla asta?

Vaida: Sincer, nu cred. La cât de încet se mişcă Justiţia, nu cred.

ETR: Cum vă explicaţi totuşi că se mişcă atât de încet în condiţiile în care au trecut 30 de ani, s-au succedat atâtea regimuri politice...

Vaida: Stimată doamnă, dar dumneavoastră trăiţi cu impresia că Justiţia nu e la cheremul politicului?

ETR: Domnule Vaida, ce mesaj aţi avea pentru tinerii din zilele noastre, cei care au vârsta pe care o aveaţi dvs atunci, în '89?

Vaida: E greu să am un mesaj pentru ei pentru că tocmai am aflat că în cartea de istorie a României, la capitolul... nu la capitolul, la punctul despre Revoluţia din România sunt scrise 26 de rânduri.

ETR: Cu atât mai mult.

Vaida: Păi, săracii copii ce să priceapă din ce le-aş spune eu acum? Când ei nici măcar la şcoală nu au citit, părinţii nu ştiu cât şi ce i-au învăţat... E trist. Cine nu îşi cunoaşte trecutul nu are viitor.

Să cerceteze... nu ştiu, să cerceteze cărţile scrise de cei care au trăit vremurile alea. În Timişoara sunt ... Eu pe cei din Bucureşti care au scris despre revoluţie nu-i cunosc, dar pe cei din Timişoara care au scris despre revoluţie îi cunosc personal. Ştiaţi că cărţile lui Adrian Kali care este doctor în istorie, cu doctoratul luat în istoria Revoluţiei române... are trei volume de adevăruri crunte despre Revoluţia din Timişoara. Să citească ce scriu cei care au trăit cei care au fost împuşcaţi, răniţi şi sunt încă în viaţă.