Româna, limbă magică
Frescele Mânăstirii Argeşului, expoziţie la Muzeul Naţional de Artă (Epoch Times România)
Vorbită pe un foarte întins teritoriu, atât la Nord cât şi la Sud de Dunăre, româna a fost şi este una dintre cele mai importante limbi europene. Cu toate acestea, primele texte în grai românesc par a fi atestate mult mai târziu decât cele în alte graiuri ale continentului nostru. Astfel, celebra „Scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung”, de la 1521, continuă a fi considerată cel mai vechi text în limba română.
Explicaţiile trebuie să se afle în vechiul cult zalmoxian, ce a continuat să fie practicat până târziu în Evul Mediu, când a fost înlocuit de cel creştin. Scrierile zalmoxiene au fost distruse aproape în întregime, iar limba în care fuseseră scrise a fost considerată „păgână”, „vrăjitorească”, fiindu-i preferate aşa-zisele „limbi sacre”, slavona şi, parţial, greaca.
S-a ajuns astfel ca nu doar poporul să nu înţeleagă nimic, veacuri întregi, din limba în care se oficiau ceremoniile religioase, dar nici măcar toţi preoţii s-o înţeleagă, chiar dacă se străduiau să citească în slavoneşte!
Limba geto-dacilor începuse să se transforme în română de prin veacurile VII-VIII. Din fericire, unii dintre cei ce mai păstrau cultul zalmoxian, care vieţuiau în jurul templelor de la Murfatlar, judeţul Constanţa, au înscris pe pereţii de cretă de acolo texte ce s-au păstrat până astăzi.
Ei îşi spuneau KOU-RION-NEKOUM „Cei Curaţi; Cei Puri”, literal „Cei fără nici o stricăciune” (cf. rom. cu; a ruina; necum), de unde şi denumirea lor de Rinchini sau Vlaho-Rinchini, cum sunt denumiţi într-o însemnare dintre anii 726 şi 760, păstrată la Mânăstirea Castamonitu, de pe Muntele Athos, unde se povestesc următoarele:
„În zilele împăraţilor iconoclaşti, grupuri de pe ambele maluri ale Dunării, folosindu-se de anarhia timpului, aşa-numiţii Rinchini, şi mai ales Vlaho-Rinchini, veniră în Imperiul Bizantin, cu femeile şi copiii lor, fiindcă nu era nimeni care să li se împotrivească şi să lupte cu ei”.
Într-o inscripţie de la Murfatlar, în jurul Zeiţei-Mame, se spune: IAT EI TREI NISKO DUO TIO I AUR. Traducerea: „Iat-O şi pe Cea care cândva născu Doi Zei de Aur!”
Iată şi o inscripţie mai lungă: FA LIU. VI URDY LOUNY E SUILO GA I VION POEDEANI O YRPO. MAM Y SYN I TAN PYAIDE LOY. EMVY OL DYJOI ILEIN. Tălmăcirea: „Fie lumină! Să strălucească Luna şi Soarele, ca să revină feciorii (ostaşii) în cetate! Mama la sân să-şi ţină pruncii ei! Cei Doi Gemeni să aline!”
Cum geto-dacii, după cum scriu şi autorii antici străini, excelau în poezie, şi cei de la Murfatlar au înscris un omagiu în versuri:
CISTA
CUI CISTA
FOUST-A
OS SE IU
Traducerea: „Cinste cui cinstit a fost! Sunt şi eu”.
Iată încă o inscripţie de la Murfatlar, în limba română din veacurile VII – VIII: HUL. CE MAICHO OŞTEIANI VA HLYGHERA. Traducerea: „Taină (Vrajă): Cea Măreaţă (Maica) pe oşteni îi va înflăcăra”.
Pe deplin formată se vădeşte limba română în veacul al XIV-lea, în forma ei cultivată, din care avem un exemplu excepţional: o poezie scrisă de însuşi Mircea cel Bătrân, voievodul Ţării Româneşti, la ceas de mare cumpănă. Astfel, la pagina 242 a celebrei „Psaltiri Scheiene” se află o criptogramă ce cuprinde şi numele autorului ei. Este, deocamdată, prima poezie atestată în româneşte. Iată ce scrie voievodul-poet:
SE AŞ FI ŞTIOT TRAI ELIS O MEARGE
INTRU ANGI O IROI ŞI IO MERŞE
ICI I AŞI DZICE I SVINTA ISIS
ISTE GEAT ID CE A SCRIS
Textul are, intenţionat, mai multe înţelesuri, unul dintre ele fiind acesta: „Dacă aş fi ştiut să duc o viaţă (trai) aleasă (curată; cinstită), întru (precum) îngeri şi eroi, şi eu, Mircea, aici (acum) I-aş zice Sfintei (Divinităţii) Supreme: Să fie ajutat cel ce a scris!”
Poezia poate fi datată la anul 1395, când voievodul se afla în pribegie la Braşov. Acolo, Mircea încheia o alianţă cu Sigismund, regele Ungariei, spre a-l izgoni pe hainul Vlad, ce luase domnia Ţării Româneşti cu ajutorul sultanului Baiazid.
Însă româna va intra în drepturile ei fireşti abia în vremea domniei lui Mihai Viteazul, când voievodul o impune ca limbă de cancelarie şi de cult. Oricum, pentru noi, românii, graţie frumuseţii şi expresivităţii ei deosebite, tot magică rămâne.
