Ţara în care lucrurile bune şochează

Un batran impingand un vitel, judetul Suceava
Un batran impingand un vitel, judetul Suceava (DANIEL MIHAILESCU / AFP / Getty Images)

Nu încetez să mă minunez de ţara în care trăim. Cred că poate fi numită cel puţin bizară. Mentalul colectiv este antrenat din comunism pentru eşec şi ratări înlănţuite şi astfel nimeni nu se mai aşteaptă la nimic bun. Se vede pe străzi, se vede la televizor, se vede în privirile goale ale oamenilor pe lângă care trec. Aici un lucru absolut normal, este considerat extraordinar şi o excepţie de la regulă.

Voi începe cu un exemplu mic. Nu doar odată am auzit lumea vorbind de diferite drumeţii prin ţară şi primul lucru ce intră în discuţie e starea drumului. În puţinele locaţii din ţară unde drumul chiar este practicabil, lumea vorbeşte cu aşa entuziasm de starea sa şi de cât de bun e drumul, uitând un aspect. Ăsta e normalul; asta e starea de normalitate. Pentru asta sunt făcute drumurile, din cauza asta s-a inventat asfaltul, pentru a mări viteza de rulaj relativ scăzută pe piatră cubică sau asfalt. Scopul în sine al unui drum este să poată fi circulat, nu să se ocolească gropi. Când alte ţări au mii de kilometri de autostradă, noi încă ne minunăm când putem depăşi 100 km/h pe anumite porţiuni de drum. În mentalul colectiv, o şosea care chiar poate fi numită şosea, nu crater selenar, e ceva extraordinar, un lucru bun, ce trebuie apreciat, când de fapt standardul e cu totul altul. Probabil tot din comunism ni se trage că ne bucurăm la chestii mici şi insignifiante.

Mai e şi problema spitalelor. Desigur că avem doctori cu adevărat profesionişti şi profesori doctori ce ţin prelegeri prin SUA sau Japonia, dar nouă tot ni se pare ceva extraordinar dacă ai intrat într-un spital cu o boală şi chiar te-ai vindecat de ea. La o operaţie complet banală, ca o extragere de apendice de exemplu, ne facem griji, sunăm prietenii, încheiem socotelile cu lumea „pentru orice eventualitate”. Un rezultat pozitiv al unei intervenţii chirurgicale de rutină, ne dă lumea peste cap, noi fiind pregătiţi pentru un inerent deces. Desigur suntem ţara din Europa cu cele mai multe infecţii intraspitaliceşti, poate şi asta a contribuit la frica asta, dar ideea este că lucrurile ce ar trebui să fie perfect normale, sunt considerate ca nişte excepţii de la regulă. O regulă pesimistă şi morbidă creată de minţile noastre.

Să nu mai vorbim de CFR. Eu, de două ori pe an, merg acasă la părinţi şi niciodată până acum, dar absolut niciodată, trenul nu a ajuns în Bucureşti la ora indicată pe acel bilet. La noi trenurile întârzie atât de mult şi atât de frecvent, încât se pleacă mai târziu spre gară să-l aştepţi, luând în calcul şi întârzierea de 10-15 minute. Trenul merge pe şine, el nu are semafor, nu are trafic, şi stă aceeaşi perioadă în gări. Cum apar întârzierile astea, totuşi? Nu ştiu dacă e cineva să fi prins un tren punctual perfect cu orele, ce tot ei -culmea!- le scriu pe bilete. Absolut normal, (şi de bun simţ, aş adăuga) în alte ţări este ca trenul să ajungă chiar la orele la care este anunţat, dar aici, în clipa când se întâmplă asta, este un moment unic, extraordinar al CFR-ului. Chestii „insolite”, ca un tren ajungând la timp, ar trebui să fie normale şi subînţelese.

Iarăşi ne mirăm când un taximetrist ne caută să ne dea portofelul uitat la el în maşină, ne miră când cineva ajută pe altcineva complet dezinteresat, când ni se întinde o mână atunci când cădem şi alte lucruri. Ne miră când doi şoferi ce s-au ciocnit uşor, chiar coboară şi indiferent a cui e vina, îşi cer scuze amândoi. Un lucru normal în ţări civilizate, dar la noi mai „normal” e să coboare amândoi cu bâtele de baseball şi să-şi crape ţestele pentru un far spart.

Cu riscul de a mă repeta, lucruri perfect normale aici sunt privite cu uimire sau cu suspiciune. Dacă e să caut un vinovat pentru starea asta a lucrurilor, cred că suntem noi toţi. Dar la un nivel superficial cred că vinovată este atât de împământenita vorbă „Las-o bă că merge aşa!” . Am ajuns la concluzia că ţara e definită de clişeul ăsta monstruos. Toţi am folosit-o la un moment dat, motivând o neadaptare la un standard de calitate sau o muncă pe jumătate finalizată. De asta apar găuri în drumuri noi, de asta se uită pansamente în bolnavi, din cauza asta trenurile întârzie cu orele: pentru că cineva spune (măcar în sinea lui) „Lasă că merge şi aşa”. Oare când o vom schimba în „Nu, nu merge aşa, trebuie să mai îmbunătăţesc” ? Sau „Nu e suficient, trebuie să mai insist”. Probabil atunci când ne vom impune ştandarde calitative şi chiar morale înalte, lucrurile normale nu vor mai părea extraordinare. Am ajuns în momentul critic în care „las-o bă, că merge aşa” chiar „nu mai merge aşa”.