”Am cravata mea... sunt pionier...”

Mi-a luat ceva ani buni să pot întoarce un zâmbet, chiar şi amar, la auzul vestitelor crâmpee de cântecele pioniereşti pe care eram obligaţi să le intonăm cu diverse ocazii în vremurile tinereţii noastre timpurii ale anilor '80.

Mă strângea în spate nefericitul contrast între „viaţa luminoasă” pe care o „găseau” versurile şi realitatea gri, opresivă şi fără ieşire, mă izbea violent în stomac penibilul veseliei pretinse de melodie şi întreaga notă falsă a situaţiei în care eram forţaţi să ne mimăm fericirea.

De altfel, a trăi scindat între ceea ce gândeai cu adevărat şi ceea ce afişai, între ceea ce trebuia să spui să sune bine şi ceea ce îţi stătea pe limbă să spui dar nu riscai, era un mod de viaţă. Cred că atunci s-au adâncit în noi românii, în fibra noastră lăuntrică, acel cameleonism care ne iese acum cu nonşalanţă fie că e vorba de adaptări pe două planuri, fie de traseism partinic, fie de schimbarea opiniilor şi a discursurilor de la o zi la alta şi alte trucuri de imagine cu care ieşim în lume.

Era un fel de schizoidie în care încercam să părem normali. Trăiam între mai multe realităţi. Între lumile parale ale unei clase muncitoare transmutate forţat de la ţară la oraş, dresate să accepte serviciul sigur şi apartamentul cu chirie la stat drept fericiri ultime şi ale unei clase de „duşmani ai poporului” care se „trezea” vorbind că ”împăratul este gol”. Între clasa celor ce-ţi urmăreau paşii, îţi umblau printre gânduri şi-ţi scormoneau viaţa, bine plătiţi să-ţi facă existenţa o închisoare şi clasa celor care plăteau prin puşcării, prin beciurile securităţii sau în uitare de lume, ”nesăbuinţa” de a fi gândit şi a se fi exprimat liber. Între cei care au tăcut şi cei care au aplaudat... Şi tot aşa.

Au mai fost şi cei care plusau din exces de zel, cei care cu odele şi cântecele lor măreau proporţiile absurdului, adânceau alienarea.

Credeam că toate astea vor trece ca o boală în ziua în care comunismul va cădea. Că vom scoate la lumină falsitatea, că vom denunţa spălarea pe creier şi violenţa absurdului. Credeam că vom reveni la normal într-o bună zi.

Dar nu ne-am mai revenit niciodată. Nimeni n-a scos la lumină mai nimic, nimeni n-a spus pe nume de unde vine acest rău, cât de adânc ne-a stricat el sufletul şi nici despre victimele sale nu s-a vorbit destul.

Şi iată că astăzi, când se poartă retro mai mult decât oricând, re-abordările din trecutul recent devin cool, profitabile chiar. Ca o marfă. Invocată prin imagini cu text despre „tovarăşul” sau tot soiul de „pionieri” şi „şoimi” zâmbitori, împachetată cu puţină nostalgie proletară faţă de schema ce-bine-era-că-aveam-casă-servici-concediu la mare, anormalitatea noastră cronică ne vinde încă o dată trecutului.

Să fie de vină post-post modernismul, care, în inconştienţa şi superficialitatea lui permisivă la toate gusturile şi culorile pare să adopte deviza „cu cât mai şocant cu atât mai bine”? N-avem nevoie să ne uităm neapărat la Lady Gaga când vorbim despre atari tendinţe, când îl avem pe primarul Mazăre, care, printre samba şi rumba, atunci când se satură de uniformele hitleriste îşi pune costumul comando şi cravata roşie de pionier.

Parţial scuzabil dacă încadrăm exhibiţionismul ca boală a anilor noştri tulburi. Ca şi consumerismul.

Oricum, dacă primarului Constanţei, călare pe calul său ideologic, îi găsim o oarecare logică în care el se visează salvatorul pensionarilor din vârful luptei de clasă alături de regimentul său de fotomodele cu bască roşie, atunci, teribilismul celor ce consumă simbolul roşu aşa cum îşi fumează „iarba”, nu e la fel de scuzabil. Nu mă refer la cei care protestează cu ea la gât, ci la cei care cred că sunt cool când „ţin” cu comunismul. Oare dacă tinerii noştri care declară degajat că era mai bine înainte, li s-ar da să trăiască, demo, chiar şi o zi a anilor 80, s-ar mai fotografia ei, cu inocenţa necunoscătorului, cu cravata roşie la gât?

Scormonind în lada de gunoi a trecutului, n-am găsi oare ceva mai fancy, care, recondiţionat, s-ar comporta bine ca pandantiv şi nu ca o bombă cu ceas? De ce să jucăm şotron pe un teren minat?

Cu tot post-post-modernismul nostru nihilist în care nu ne mai temem de nimic şi nu ne mai înflăcărează nimic, tot nu există vreun motiv destul de bun ca să purtăm la butonieră, aceeaşi floare otrăvită.

Nu face decât să ne aducă aminte că „Partidul e-n toate”, că fantoma lui, mereu la pândă, se exprimă prin corupţia demnitarilor, prin asalturile asupra statului de drept, prin vrajbă şi aruncarea vinei pe alţii.

E adevărat că oamenii erau mai senini în trecut dar nu societatea comunistă are vreun merit aici. Dimpotrivă. Lumea era altfel, timpul mai mult, tehnologia mai puţin avansată, oamenii mai puţin grăbiţi. Şi arşiţa era mai mică. Ploile creşteau recoltele. Inima oamenilor era mai largă. Dar, cu trecerea timpului, prin traversarea zonei (ne-libere) de comunism a veacului trecut s-a schimbat şi inima omului. A devenit tot mai meschină, mai ascunsă, mai temătoare, mai intrigantă. Şi astăzi vedem efectul. Şi când ştii toate astea cum să nu simţi fiori reci pe şira spinării când vine vorba de cravata roşie, chiar şi în joacă? Pentru că nu e joacă.