Câştigând fără luptă în Marea Chinei de Sud

Lansarea primului portavion al Chinei a atras atenţia lumii în 2012. Cu ajutorul navei ruseşti recondiţionate, China îşi va pune în aplicare pretenţiile sale extinse în Marea Chinei de Sud, au speculat observatorii, deşi introducerea Liaoning în serviciu activ ar mai dura câţiva ani.

La începutul acestei luni, China a introdus un sistem de armament mult mai eficient pentru a-şi susţine pretenţiile teritoriale - un vas de croazieră cu mii de turişti. Faptul că aduce o navă turistică, alături de multe alte nave pentru a-şi impune pretenţiile în Marea Chinei de Sud a dat un nou sens pretenţiei de "atmosferă paşnică" a Chinei.

Începând cu anii 1950, hărţile chineze au afişat nouă linii alungite de-a lungul coastei Chinei şi a Asiei de Sud-Est pentru a-şi marca controlul teritorial. Eforturile de a clarifica sensul acelor linii în formă de U au avut tendinţa de a deveni pierdute într-o miasmă de declaraţii contradictorii, derutante.

Chiar dacă sunt destinate a reprezenta o graniţă suverană, liniile nu au fost luate în serios. Dar în 2009 China a prezentat acea harta la ONU ca fiind marcajul "suveranităţii sale indiscutabile". De atunci acţiunile Chinei nu au lăsat nicio urmă de îndoială că nivelurile cele mai înalte ale guvernului chinez vedeau linia în formă de U ca fiind un drept legitim de graniţă maritimă.

O serie de incidente cu vecinii săi din Asia de Sud-Est care implică vase de pescuit chineze şi nave de patrulare şi solicitări publice stridente au sensibilizat opinia publică în iulie 2010, când secretarul de stat american Hillary Clinton a cerut Chinei să soluţioneze paşnic litigiul.

China a răspuns prin intensificarea capacităţilor de aplicare şi implementare a unui buchet de agenţii maritime guvernamentale: Administraţia pentru Siguranţă Maritimă, Comandamentul de Aplicare a Legi în Domeniul Pescuitului, Administraţia Oceanică de Stat şi Agenţia de Supraveghere Marină a Chinei. A implicat, de asemenea, Paza de Coastă a Chinei din cadrul Ministerului Securităţii Publice şi autorităţile maritime de la nivel de provincie, în special cele din insula Hainan, aceasta pe lângă creşterea rapidă a marinei şi a forţelor aeriene chineze.

Metode noi

Primul portavion al Chinei a primit prea multă atenţie, dar pentru viitorul apropiat este doar o platformă de instruire, nu un bun militar operaţional. Multiplele manifestări ale poliţiei maritime reprezintă o altă problemă.

Creşterea acestei forţe este descrisă de către corespondentul Los Angeles Times la Beijing: De exemplu, începând cu anul 2000, armata chineză a transferat 11 foste nave de război către Agenţia de Supraveghere Marină, care a construit 13 nave proprii şi plănuieşte să mai construiască alte 36. Comandamentul de Aplicare a Legi în Domeniul Pescuitului a preluat recent controlul asupra unei foste nave de război echipată cu o pistă de aterizare a elicopterelor. Aceste vase noi sunt mereu ocupate. Comandamentul SUA din Pacific estimează că numărul de patrule cu rază lungă desfăşurate de poliţia maritimă din China în Marea Chinei de Sud s-a triplat din 2008.

Căpitanul James Fanell din Marina SUA a declarat în articolul Times: "munca de supraveghere maritimă condusă de chinezi nu are altă misiune decât aceea de a hărţui alte naţiuni în scopul ca acestea să recunoască pretenţiile expansive ale Chinei". Ei au tăiat cablurile de remorcare a sistemelor sonare vietnameze, au arestat şi au intimidat pescarii din Asia de Sud-Est, au hărţuit navele militare americane şi, într-un caz, au ridicat o barieră pentru a stabili controlul exclusiv al Chinei. Aceste vase non-militare chineze nu sunt echipate cu arme de luptă, dar îşi demonstrează priceperea cu tunuri de apă şi cârlige de prindere, ceea ce a dus la frustrare şi un sentiment de neputinţă în rândul ţărilor vecine ale Chinei.

Se pare că statul chinez s-a împuşcat strategic în picior, dar nu la nivel tactic. Ţările din Asia de Sud-Est nu au capacitatea de a se compara cu China pe mare sau pe uscat în ceea ce priveşte armata sau paza de coastă, iar acest decalaj creşte lunar. Spus în mod direct, agenţiile chineze ale forţelor maritime îi pot brusca pe ceilalţi vecini din Asia de Sud-Est când vor - avanposturile militare vietnameze fiind principala posibilă excepţie.

Între timp, Statele Unite au declarat că nu se implică în ceea ce priveşte pretenţiile teritoriale din Marea Chinei de Sud, insistând pe două principii: întreţinerea de benzi maritime internaţionale în zonă şi soluţionarea disputelor teritoriale fără a se folosi forţa militară. Prin utilizarea pazei de coastă neînarmată pentru a-şi pune în aplicare pretenţiile, China exploatează vulnerabilitatea din poziţia SUA.

Componenta economică

Influenţa Chinei în Asia de Sud-Est include o componentă economică importantă. Din anii 1990, Statele Unite şi Japonia erau parteneri economici majori în Asia de Sud-Est. Însă acum China i-a înlocuit, devenind partenerul comercial major din regiune, în timp ce investiţiile sale continuă să crească rapid. Legăturile merg dincolo de simplul export de mărfuri, de servicii şi de bani.

Având ca bază Acordul de Liber Schimb al Chinei (ASEN), China a negociat o serie de acorduri economice în regiune, inclusiv o serie de proiecte de infrastructură care leagă Asia de Sud-Est de sudul interior al Chinei. Companiile chineze fac construcţii impresionante de căi ferate, drumuri şi reţele riverane, plus reţele electrice şi porturi - transformând astfel Asia de Sud-Est şi China într-o unitate economică integrată. Nu trebuie să ai o mare perspicacitate ca să-ţi imaginezi cum pot fi utilizate aceste legături şi dependenţele aferente acestora pentru a avea o influenţă strategică şi a perturba alte legături regionale. La o reuniune din 2012 a miniştrilor de externe în cadrul ASEAN, găzduită de Cambodgia, a izbucnit un conflict în care Filipine a insistat ca în comunicatul comun de la finalul adunării să fie inclusă şi o referire la acţiunile Chinei în Marea Chinei de Sud.

Preşedintele cambodgian a refuzat, iar întâlnirea s-a încheiat în duşmănie. Oficialii din Cambodgia au clarificat în mod privat faptul că au acţionat ca răspuns la o cerere venită din partea Chinei, ce era susţinută de o ameninţare ce cuprindea consecinţe economice grave în cazul în Phnom Penh nu era de acord. Într-adevăr, Beijing-ul a demonstrat capacitatea de a respinge prin veto orice poziţie unită în ASEAN privind Marea Chinei de Sud.

Introducerea de către China a unui vas de croazieră turistic în apele contestate reprezintă o altă provocare în regiune. Niciunul din vecinii din Sud-Est nu ar îndrăzni să tragă într-o navă, care se află în ceea ce ei consideră teritoriul lor, dacă ştiu că nava transportă turişti civili.

Se poate argumenta că decizia Chinei de a da la o parte vălul de ambiguitate ce învăluie intenţiile sale teritoriale din Marea Chinei de Sud a fost o gafă strategică. Acest lucru a generat alertă în Asia de Sud-Est, în special în guvernele care au propriile pretenţii în zonă - Vietnam, Brunei, Malaezia, Filipine şi chiar Indonezia. Decizia a determinat, de asemenea, Statele Unite ale Americii să "pivoteze" spre Asia, urmând declaraţii date de Secretarul Apărării conform cărora forţele americane vor fi redistribuite în Asia, iar aceste redistribuiri vor fi susţinute din reduceri bugetare.

Guvernele din Vietnam, Filipine, Singapore şi Indonezia au decis în mod deschis să consolideze cooperarea în domeniul securităţii cu Statele Unite. O regiune odată relaxată şi deschisă faţă de China se află acum într-un punct fierbinte.

Viitorul strategic al Asiei de Sud-Est şi a incintei sale maritime nu este previzibil. China a mizat pe o cerere dramatică şi chiar absurdă, una lipsită de sprijin în dreptul internaţional, asupra unui teritoriu care nu se află sub controlul său istoric. Cu toate acestea oricât de dubioasă ar fi cererea pe fond, China a dezvoltat tactica şi pârghiile pentru a face din această pretenţie o provocare strategică de maximă importanţă pentru regiune şi pentru Statele Unite.

Marvin Ott este cercetător de politici publice în cadrul Centrului Internaţional Woodrow Wilson pentru Cercetători, profesor şi savant cercetător la Universitatea Johns Hopkins. Cu permisiunea de la yaleglobal Online. Copyright © 2013, Centrul Yale pentru Studiul Globalizării, Universitatea Yale.