Cine ne mai păcăleşte?

(photos.com)

În fiecare zi suntem bombardaţi cu idei. Ştirile, emisiunile de televiziune, programele radio, filmele hollywoodiene, publicitatea, internetul, cărţile de autoperfecţionare, revistele glossy şi tabloidele, toţi sunt mari psihologi care au toate răspunsurile în care noi ne putem încrede şi pe care le putem aplica în viaţa reală. Ei ne învaţă despre societate, educaţie, economie, medicină, mediul înconjurător, cultură, politică etc. Ne modelează percepţia despre oameni în general, despre tinereţe şi bătrâneţe, dragoste şi ură, fericire şi tristeţe, bune şi rele, bărbaţi şi femei, creşterea copiilor, atitudini, stereotipuri şi multe altele. Au ajuns să fie punctele noastre de referinţă (unii fac averi pe seama neştiinţei) şi, fără să realizăm, multe dintre comportamentele noastre derivă apoi din ce am văzut, citit, auzit sau ascultat. Nu mai stăm să punem la îndoială, nu mai avem timp, nu mai cercetăm, luăm informaţia mestecată şi trăim mai departe... bine hrăniţi.

Ultima carte care mi-a căzut în mână m-a făcut să mă gândesc de câteva ori până să mă mai înfrupt din masa copioasă a industriilor (create pentru intrigă, vânzări şi publicitate). E vorba de ”50 de mari mituri ale psihologiei populare: înlăturarea concepţiilor greşite despre comportamentul uman” (scrisă de profesorii psihologi Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio, Barry L. Beyerstein)

”Aşa zice la TV”

Aşa am aflat că o mare parte din ceea ce considerăm că este adevărat referitor la psihologie, de fapt nu este, iar industriile au creat aceste mituri ca să satisfacă dorinţele consumatorilor, evident, pentru propriul profit. A fost interesant să aflu că la o privire mai atentă (şi bine documentată) că studii au demonstrat că nu ne folosim doar 10% din capacitatea cerebrală (aşadar nu avem nevoie de cărţile şi articolele care ne promit să ne readucă cei 90% din creier care fără îndrumarea lor ar fi inutili), că mesajele subliminale nu pot convinge oamenii să facă lucruri pe care normal nu le-ar face (nu există o conspiraţie în politică sau în lumea publicităţii care să ne determine să cumpărăm ceva fără să vrem sau să alegem un anumit candidat), că adolescenţa nu este, inevitabil, o perioadă a frământărilor psihice (doar 20% dintre adolescenţi trec printr-un tumult pronunţat, majoritatea adolescenţilor având dispoziţii afective pozitive şi relaţii armonioase cu părinţii şi colegii), că oamenii nu trec printr-o criză la mijlocul vieţii (nu trebuie să te temi de împlinirea a 40-50 de ani, lumea ta nu se va da peste cap, nu vei divorţa, nu vei lua decizii iraţionale, poate doar îţi vei cumpăra o maşină nouă, sport – dar asta doar pentru ca la vârsta asta ţi-o permiţi), că hipnoza nu este folositoare pentru recuperarea amintirilor unor evenimente uitate, că testul poligraf nu detectează minciunile (ci emoţiile, care sunt interpretabile, de aceea testul poligraf nici nu e admis ca probă în sălile de judecată), că oamenii nu pot învăţa diverse lucruri, cum ar fi o limbă străină, în timp ce dorm (acest mit a alimentat un întreg comerţ de produse pentru oamenii care vor ceva repede, fără prea mult efort), comportamentele opuse nu se atrag (ba dimpotrivă, fiecare dintre noi caută persoane cu cât mai multe similarităţi ale personalităţii, toate filmele care arată poveşti uimioare de dragoste între oameni complet diferiţi sunt scorneli), că femeile nu sunt mai neîndemânatice la volan decât bărbaţii (bărbaţii au cu 70% mai multe accidente decât femeile, din cauză că aceştia îşi asumă mai multe riscuri la volan).

Nu mai stăm să punem la îndoială, nu mai avem timp, nu mai cercetăm, luăm informaţia mestecată şi trăim mai departe... bine hrăniţi.

Mai ales industria filmelor ne-a îndoctrinat cu ”minciuni artistice”, pentru a-şi condimenta artistic subiectul. Printre acestea, autorii cărţii amintesc câteva dintre cele false: că scrisul de mână dezvăluie trăsăturile noastre de personalitate, că oamenii bolnavi mintali sunt violenţi, că realizarea profilului psihologic ajută la rezolvarea cazurilor, că oamenii extrem de inteligenţi sunt fragili din punct de vedere fizic, că există o strânsă legătură între geniu şi nebunie, că oamenii surzi pot citi pe buze, că este periculos să trezim un somnambul, că frica extremă ne poate albi părul, că a face pe ”inaccesibila” este un bun mijloc de a spori interesul curtezanului, că halucinaţiile sunt aproape întotdeauna un semn de boală mentală serioasă sau că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii (studiile arată că atât femeile, cât şi bărbaţii pronunţă deopotrivă aproximativ 16000 de cuvinte pe zi).

E bine, deci, să fim mai rezervaţi cu ideile pe care le îmbrăţişăm. Că dacă ”aşa am văzut la televizor” sau ”toată lumea ştie că” sau ”aşa s-a întâmplat în filmul” nu înseamnă că e şi adevărat şi noi trebuie să adoptăm imediat aceste ”adevăruri” şi în viaţa reală. Poate e bine să privim puţin dincolo de ce ne face să râdem sau să fim curioşi, să ne întristăm sau să ne emoţionăm (exact sentimentele vânate de industrii), să desfacem puţin mecanismele şi să căutăm adevărul.