Consilierul lui Rafila care a sărit în apărarea doctoriţelor acuzate de omor cu premeditare îşi anunţă demisia
Psihiatrul Gabriel Diaconu a anunţat că îşi dă demisia, luni dimineaţă la prima oră, din funcţia de consilier onorific al ministrului Sănătăţii, Alexandru Rafila, în semn de protest faţă de "acest incendiu dement împotriva doctorilor" de la Spitalul "Sfântul Pantelimon" din Bucureşti.
Gabriel Diaconu a sărit public în apărarea doctoriţelor arestate preventiv pentru crimă cu premeditare în dosarul morţilor suspecte de la secţia ATI a spitalului.
"Aşa-zisele victime de la spitalul Sf. Pantelimon se aflau într-o stare ireversibilă, dar care era şi de permanenţă. Mureau. Asta înseamnă, în meta-limbaj medical, că 'erau de lăsat'", a comentat Gabriel Diaconu într-o postarea care a stârnit controverse în spaţiul public, referire la mărturia unei asistente în faţa procurorilor care a susţine că una dintre doctoriţele inculpate i-a spus că pacientul e "de lăsat" şi să-i scadă doza de medicament.
Cum îşi justifică demisia consilierul lui Rafila
Anunţ, clarificări:
Poziţia mea din ultimele zile, ca şi lucrurile pe care le-am scris sau declarat, reprezintă opinia mea personală, de medic, de om care lucrează în domeniul sănătăţii de peste 20 de ani, de expert naţional şi internaţional.
Dată fiind poziţia mea de consilier onorific al ministrului Sănătăţii, presa a folosit această calitate benevolă drept argument c-aş vorbi, în vreun fel, în capacitate oficială.
Presa ştie că, oricând am vorbit în capacitate oficială, am avut grijă să menţionez asta. Vreau să cred că încă trăiesc într-o ţară în care nu există delict de opinie.
Acest incendiu dement împotriva doctorilor mă obligă, însă, la următoarea decizie, pe care o anunţ acum.
Din demnitate profesională, şi în semn de protest la demonizarea profesiei mele de medic, după o discuţie cu domnul ministru în timpul acestei după-amieze, am convenit să-mi depun demisia din funcţia mea onorifică.
Voi face asta luni dimineaţă la prima oră.
Mi-am dedicat timp, în aceşti aproape trei ani, dezvoltării sănătăţii mintale, ca domeniu, în România. Sunt mulţumit de ce am făcut. Am avut sprijin necondiţionat din partea ministrului Rafila, am avut împrejur o echipă de oameni remarcabili, atât la Minister cât şi la agenţiile partener.
Mi-am reprezentat meseria cu mândrie. Am intrat cu capul sus într-o demnitate publică efemeră, plec cu capul sus.
Ce mai spune Diaconu în comentarii
"Mi-am pus mandatul pe masa ministrului pentru că opinia mea e a mea. Şi vreau să continui să mi-o exprim vertical ca şi până acum, fără să leg numele meu de-al nimănui. Cred în corpul ăsta medical, cred în nevinovăţia colegelor mele până la proba contrarie, după o judecată echitabilă. Şi mai cred, şi am spus-o public, că răfuiala asta unde sănătatea e câmp tactic cere momente de curaj. Nu pică ministerul fără mine, nu pic nici eu fără minister."
Postarea în care le ia apărarea medicilor acuzaţi de crimă cu premeditare
Viaţă şi moarte. Graniţe.
De ce cazul de la Sf. Pantelimon riscă să dinamiteze domeniul transplantului de organe.
În interpretarea procurorilor, fapta medicilor de-a fi modificat cu precumpănire doza unui medicament a dus, precipitat, la decesul unui pacient în ATI. Coroborat cu alte mărturii, teza speculativă este că şi în alte cazuri s-ar fi întâmplat acelaşi lucru. Procurorii spun că asta este homicid.
Publicul s-a inflamat că e omor cu premeditare al unor persoane vulnerabile. Că ”au murit cu zile”.
Doar că toate aceste persoane erau la capătul absolut al vieţii. Nu luau acest medicament ca pe aspirină. Şi nu luau doar acest medicament.
Ingenios, argumentul procurorilor pentru ”viaţă” a fost că, anterior momentului tanatogen, pacientul fusese viu şi conştient. Doar că este un argument incomplet. Iar un argument incomplet, prin definiţie, devine un argument fals până la proba contrarie (adică până când e complet dovedit)
Moartea e un concept familiar tuturor adulţilor. Pare ridicol să propui că, la fel ca şi cu alte lucruri, cineva ar fi analfabet funcţional cât priveşte moartea.
Şi totuşi, majoritatea sunt. Întreabă un om simplu ce înseamnă să fie cineva mort, cum îţi dai seama că cineva a murit. O să-ţi spună, cel mai des, că nu mai respira.
Alţii, mai răsăriţi, o să-ţi spună că i s-a oprit inima. Care, ei ştiu, e undeva prin piept.
Dar dacă-i spui cuiva că cineva care nu mai are activitate cerebrală e, clinic, mort, s-ar putea că se vor uita ciudat la tine.
Oamenii n-au în vocabularul comun termenul de ”moarte cerebrală”. Dacă ne apucăm să descriem starea unei persoane de a ”fi” nu funcţie de inimă, plămâni, rinichi şi diureză, cât mai degrabă starea unei minţi, a unei conştiinţe, de-a putea fi susţinută de funcţionarea minimă a creierului, pierdem interlocutorul.
Diferenţa substanţială între ”ţesut viu” şi ”om viu” e fundamentală. Realitatea (macabră pentru unii) e că sunt procese metabolice terminale, reziduale, care continuă şi după moartea individului, unele pentru zile la rând, mult timp după ce inima şi plămânii s-au oprit, sângele s-a coagulat şi începe să se descompună, şi ultima scânteie din ochi a dispărut.
Diversele definiţii legale ale morţii sunt obligatorii, şi vor deveni un cap de controversă legală şi medico-legală, în cazul Pantelimon. Pentru că, prin comparaţie, în starea de moarte cerebrală, prelevarea de organe compasională, pentru salvarea unei vieţii, se face de la pacienţi ajunşi la 0% şanse de supravieţuire.
Să admiţi teza procurorilor de la Sf. Pantelimon obligă, deodată, ca niciun medic să nu mai preleveze niciun organ, pentru că acordul familiei devine o formă de omucidere, iar medicii care prelevează organe complici la omor.
Discuţia la rece, deci, e dacă intervenţia medicală la pacientul aflat în moarte clinică - pe fond - e un drept al medicului în ambele direcţii ale acţiunii. Adică dacă / pe de o parte/ medicul are dreptul să continue să reanimeze, să resusciteze fără acordul individului. Sau dacă/ pe de altă parte/ medicul are dreptul să influenţeze reanimarea/ resuscitarea, şi prin asta să lase moartea să se instaleze. Definiţia potrivit căreia viaţă = inimă care bate e absolut primitivă.
În timpul facultăţii, la laboratorul de fiziologie, făceam următorul experiment. Luam broaşte pe care le spinalizam. Spinalizarea unei broaşte pentru vivisecţie însemna că luam un ac de siringă pe care-l introduceam în gâtul broaştei. Prin asta decuplam creierul de la măduva spinării. Montam apoi broasca pe un stativ, disecam cutia toracică şi expuneam cordul (inima) broaştei în aparatul cord-pulmon. Inima bătea. Broasca, tehnic, era vie.
După care canulam (introduceam o canulă, ca un fel de pai) într-o cameră, sau alta, a inimii, şi injectam pe canulă anumite substanţe. Unele opreau inima în sistolă (în contracţie). Altele opreau inima în diastolă (relaxare). Altele porneau inima în fibrilaţie, sau fibrilo-flutter. Altele restaurau bătăile ritmice ale inimii.
Era un exerciţiu despre cum, pe cât e inima de lăudată, are totuşi - ca pompă - proprietăţile unei maşini. O maşină biologică extraordinară, dar totuşi o maşină. Cu biomecanică, biologie, fiziologie, şi farmacologie particulară. Spinalizam broasca nu pentru că n-am fi putut face acelaşi lucru şi fără să facem asta. O spinalizam compasionat, pentru a induce moartea cerebrală broaştei. Îi decuplam creierul de organism.
Şi aici intervine realitatea dură a reanimării, sau pacientului în şoc, în ATI/ Terapie intensivă.
De la un nivel în jos al funcţionării organismului, când plămânii nu mai transferă oxigen, când inima nu mai pompează sânge competent, organul regal al corpului, creierului, începe să moară.
Şi ştim că, fără oxigen, creierul moare foarte repede. Sunt părţi care nu rezista decât câteva minute fără oxigen înainte să moară, cum sunt părţi din scoarţa cerebrală şi cerebel. După 10 - 15 minute, doar trunchiul cerebral mai rezistă. După 30 de minute, apare decuplarea (spinalizarea), adică starea vegetativă, în care inima/ plămânii cedează. Plămânii înaintea inimii. Inima continuă să bată înainte de a se opri şi ea.
Noi, medicii, am ajuns la performanţa de-a putea susţine, mecanic, chimic şi fizic, aparatul cord-pulmon (adică inimă şi plămâni) mult, sau foarte mult, după ce-şi pierd abilitatea de-a face treaba lor de organe, adică să mute oxigen şi dioxid de carbon din aer în sânge, respectiv să împingă sângele în vase până la alte organe vitale şi non-vitale.
Dar n-am ajuns la performanţa de-a face asta dincolo de un prag limită, prag la care nu putem salva creierul.
Fără un creier viu, omul nu mai există. Persoana lui, senzaţiile lui, amintirile lui, speranţele lui, nu mai sunt acolo. Inima bate, dar omul, omul în deplinătatea lui, omul în umanitatea lui, omul în sensul lui psihic, şi metafizic, nu mai e.
Discutând noţiuni fundamentale despre ce înseamnă demnitate în viaţă, demnitate în moarte, despre ce înseamnă calitatea vieţii dar şi calitatea morţii, suntem etic, medical obligaţi să punem întrebarea grea, dar inevitabilă:
Este sinonimă susţinerea unor funcţii cardiorespiratorii dincolo de moartea cerebrală cu ”viaţa” persoanei? Sau, la nivelul definiţiei care include termenul ”ireversibil” (cu sau fără sprijin medical avansat), dacă nu cumva este etic să folosim mai degrabă termenul ”permanent”.
Pentru că aşa-zisele victime de la spitalul Sf. Pantelimon se aflau într-o stare ireversibilă, dar care era şi de permanenţă. Mureau. Asta înseamnă, în meta-limbaj medical, că ”erau de lăsat”.
Simpla realitate e că oamenii ajung la spital, sunt aduşi de familii, de ambulanţe, de elicoptere, pentru că fără cunoaştere medicală devine ireversibil că vor muri.
Noi, doctorii, intervenim în acest proces ireversibil. Reuşim, uneori în ciuda tuturor şanselor, să reversăm un proces ireversibil. Asta înseamnă să ”salvezi o viaţă”.
Putem salva o viaţă câtă vreme există loc de revers într-un proces ireversibil.
Nu putem salva o viaţă într-un proces permanent.
Drept urmare nu poţi omorî un om a cărui inimă mai bate, ai cărui plămâni sunt ventilaţi mecanic, câtă vreme el este mort deja, mai puţin funcţionarea aparatului cord-pulmon.
Sunt lucruri care-ar trebui să poată fi înţelese şi de omul de rând, omul simplu.
Scandalul de la Spitalul Pantelimon
Referatul prezentat de procurori în faţa instanţei, prin care cerea arestarea preventivă a celor două doctoriţe ATI de la Sf. Pantelimon, include mărturii, înregistrări audio şi interceptări telefonice. Potrivit Hotnews, una dintre cele două doctoriţe ajunsese să fie numită în spital "Doamna cu coasa" pentru că, potrivit infirmierilor cu care au discutat procurorii, "îi mor mulţi pacienţi ca urmare a modificării injectomatelor".
În documentul respectiv, procurorii prezintă comparaţia dintre datele din memoria injectomatelor, care arată o scădere bruscă a ratei de noradrenalină administrată pacienţilor, şi fişele de observaţie. În fişe, nu apare scăderea efectivă, cea reală, care a rămas însă înregistrată în memoria aparatelor.
Cele două cadre medicale îşi făcuseră o practică din a reduce doza de noradrenalină sau de a o înlocui cu ser fiziologic în cazul unor pacienţi, au declarat mai mulţi asistenţi în faţa procurorilor.
Parchetul a prezentat în referat şi concluziile specialiştilor INML, care susţin că "apreciem că între aceste deficienţe în acordarea îngrijirilor medicale (scădere bruscă a dozei de noradrenalinei) şi deces există legătură de cauzalitate".
Una dintre doctoriţe a ales dreptul la tăcere în faţa procurorilor, iar cealaltă a negat orice faptă referitoare la pacientul al cărui caz constituie coloana vertebrală a cercetărilor procurorilor.
Mai multe detalii aici.
