Cutremurele, erupţiile vulcanice, furtunile solare - oamenii de ştiinţă au calculat periodicitatea cataclismelor naturale majore

Cutremurele şi erupţiile vulcanice pot devasta regiuni întregi. Un vulcan din Mexic
Cutremurele şi erupţiile vulcanice pot devasta regiuni întregi. Un vulcan din Mexic (AFP/Getty Images)

Cutremurele şi erupţiile vulcanice pot devasta regiuni întregi. Furtunile solare ameninţă infrastructura modernă. Cât de des se întâmplă astfel de dezastre nimicitoare? Cercetătorii au examinat intervalele de timp de dezlănţuire a cataclismelor naturale: acestea s-au dovedit a fi mai scurte decât se presupunea anterior.

Cercetătorii scoarţei terestre a Pământului sunt adesea numiţi prezicători de catastrofe. Avertismentele lor privind dezastrele naturale de mare amploare sunt ascultate fără prea mare entuziasm şi mulţi le consideră exagerate. Cu toate acestea, numai în secolul trecut din cauza cataclismelor naturale au murit peste patru milioane de oameni. De-a lungul timpurilor, cutremurele, erupţiile vulcanice şi uraganele au transformat Pământul într-un loc periculos. Noi, oamenii, trăim de fapt în pauzele dintre urgiile naturale de mare intensitate. Totuşi, cât de lungi sunt aceste intervale?

Recent, oamenii de ştiinţă cred că au reuşit să estimeze frecvenţa cutremurelor, erupţiilor vulcanice şi furtunilor solare. Potrivit analizei lor, dezastrele apar mult mai frecvent decât se credea anterior.

Pe baza datelor privind catastrofele naturale din ultimele două secole, un geofizician de la US Geological Survey (USGS), Jeffrey Lov, a calculat cât de des se fac resimţite în mediu calamităţile deosebit de puternice. ”Timpul relativ scurt de estimare, deşi determină o oarecare incertitudine în rezultatele obţinute, - subliniază cercetătorul în revista Geophysical Research Letters, - oferă, totuşi, o indicaţie clară asupra faptului că catastrofele naturale de mare intensitate au o periodicitate mult mai mare decât se presupunea până în prezent în cercurile ştiinţifice”. Astfel:

• cutremurele puternice de 9 grade pe scara Richter au loc la fiecare 25 de de ani şi nu de două ori mai rar decât cum s-a crezut până acum. Acestea ameninţă cu o coliziune a plăcilor continentale mari din Japonia, Indonezia sau Chile. Cutremurele de 9 grade pot, asemenea celor mai recente din decembrie 2004 sau martie 2011, în largul coastelor Japoniei, să provoace tsunami oceanice şi să devasteze regiuni de mărimea suprafeţei Germaniei. În cazul în care un astfel de cataclism s-ar produce într-o ţară puternic dezvoltată, consecinţele catastrofei naturale ar putea declanşa o criză economică mondială.

• erupţiile vulcanice cu magnitudinea 6 au loc aproximativ la fiecare 40 de ani – adică de două ori mai frecvent decât periodicitatea indicată în cataloagele oficiale de specialitate. Astfel de erupţii duc la răcirea climei planetei pentru mulţi ani înainte. Oraşele din apropierea vulcanilor sunt distruse, iar localnicii acestor regiuni au puţine şanse de supravieţuire. Localităţile amplasate de-a lungul coastei oceanice, la rândul lor, sunt periclitate de tsunami. Erupţia vulcanului Krakatoa din Indonezia în 1883, care a avut magnitudinea 6, a ucis aproape 40.000 de oameni.

• furtunile solare extrem de puternice afectează suprafaţa Pământului aproximativ o dată la 80 de ani, relatează Pete Riley de la Institutul de Cercetare Predictive Science, într-o ediţie specială Space Weather. Pe 1 septembrie 1859, o furtună solară de mare intensitate a cauzat o auroră polară care s-a extins până în sudul Italiei. În Cuba şi Hawaii, liniile de telegraf aruncau scântei de la care se aprindeau hârtia şi cartonul. Potrivit cercetărilor, o furtună cu particule încărcate de o asemenea putere e în stare să provoace daune de peste două trilioane de dolari doar în SUA: asigurarea cu energie electrică, comunicaţiile şi schimbul de informaţii ar înceta pentru o perioadă lungă de timp.

”Una dintre cele mai intense furtuni solare a avut loc pe Pământ, probabil, în anul 775. Inelele de pe trunchiurile copacilor din acea perioadă conţin o cantitate anormală de atomi radioactivi de carbon C14, adică de 20 de ori mai mare decât în mod normal”, relatează oamenii de ştiinţă în revista ştiinţifică Nature. C14 se formează în aer, atunci când radiaţia cosmică ajunge la Pământ. Atunci, ce s-a întâmplat în anul 775?

”O supernova, o explozie uriaşă ar fi putut fi sursa acestor radiaţii de proporţii. Însă, în acest caz, rămăşiţele unei stele ce moare ar trebuit să fie vizibile pe cer şi în zilele noastre”, comentează savanţii. ”Cel mai plauzibil pare fi un alt scenariu: probabil, în acea perioadă, Pământul a fost expus unei puternice furtuni solare”, consideră Daniel Baker, un astrofizician de la Universitatea Colorado din Boulder.

”Multe surse istorice confirmă această teorie”, menţionează expertul în domeniul climei, Mike Bailey, de la Universitatea din Belfast, în ediţia New Scientist. ”În Marea Britanie, spre marea surprindere a tuturor, şerpii au început să iasă din pământ, în timp ce cerul nocturn strălucea foarte ameninţător", – a citat Mike Bailey una din cronici.

Erupţiile vulcanice, de asemenea, le dau mare bătaie de cap experţilor. Unii dintre vulcani sunt interconectaţi în mod evident: totuşi, momentul erupţiei unuia nu permite determinarea următoarei erupţii", - a subliniat Jeffrey Lov, datele sale cu privire la frecvenţa dezastrelor naturale, fiind doar statistici. Cu toate acestea, locul unei erupţii, cel mai probabil, pare a fi un avertisment în ceea ce priveşte un alt pericol iminent. Rezultatele studiilor suplimentare la acest capitol vor fi publicate în curând într-o ediţie specială a Geophysical Research Letters

Savanţii, Danilo Palladino de la Universitatea din Sapienza şi Gianluca Sottili de la Institutul de Cercetări IGAG-CNR din Roma, au prelucrat datele privind erupţiile vulcanice cu magnitudinea 4, care au avut loc din 1750 până în prezent şi au stabilit că acestea au avut loc de 143 de ori. Un rezultat surprinzător pentru experţi: vulcanii aflaţi în apropiere au erupt unul după altul de mai multe ori, deşi nu a existat vreo legătură între camerele lor de magmă.

Opt perechi de vulcani situaţi la o distanţă de la 159 la 500 de kilometri unul de altul, potrivit cercetărilor, au erupt în mediu la un interval de 1,5 ani şi au avut un grad de intensitate de cel puţin 4 pe scara Volcano Explosivity Index. O astfel de interdependenţă este foarte evidentă şi oamenii de ştiinţă refuză să creadă în coincidenţe. Următorul subiect ce continue să ridice multiple semne de întrebare în faţa specialiştilor din domeniul respectiv este: ce interacţiune la distanţă poate constitui cauza unui astfel de fenomen?