Dan Diaconescu şi Andrei Pleşu

Tocmai s-a scurs week-end-ul şi am avut încă o dată ocazia să observ că relaxarea pentru români înseamnă de cele mai multe ori să coboare lângă bloc şi să spargă seminţe pe aceeaşi bancă cu vecinii, lăsând în jur un nor de coji gri-negre, pe care nu le mai mătură nimeni timp de zile întregi. Înseamnă să se înghesuie vreo şapte într-o Dacie, bunic, mătuşi, copii, şi să se ducă la marginea oraşului, unde se prăjesc o mână de mici, câteva fleici şi se beau câteva bidoane de bere, se ascultă muzică de la casetofonul maşinii şi se înjură pe rupte, cu minori sau nu de faţă. Se poartă conversaţii de duzină, copiii sunt certaţi, uneori şi altoiţi, când se împiedică şi se murdăresc pe haine, se fac glume deocheate, banale şi stânjenitoare. Şi pentru că suntem în România, înfăţişarea ”relaxaţiilor” se traduce prin a fi şleampătă, cu hanorace legate în jurul şoldurilor sau cu maiouri care nu mai dovedesc să acopere bombeul bărbaţilor, pătate ici colo cu sos.

Tocmai am descris ”România lui Dan Diaconescu”, cum o numea Andrei Pleşu într-un editorial mai vechi - cea care îi şi face audienţele să sară din grafic, atunci când se uită cu sufletul la gură la toate cazurile de bolnavi aduşi în platou, cadavre pierdute, hârjoneli politice, dezvăluiri incendiare, vraci apăruţi peste noapte, certuri cu poalele în cap. ”Prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hârjoană calomnioasă, jeg. Justificarea? Lumii îi place. Lumea vrea!”, mai spunea Pleşu. În tot acest timp ziarele şi revistele de cultură mor, iar produsele can-can-iste devin mai glossy şi cu tiraje mai mari la fiecare lună.

Cât despre cei care încă n-au responsabilităţi şi familii, pe românii tineri mai exact, îi vezi la sfârşit de săptămână în cluburi, parcându-şi maşina să fie la vedere, ţipând din toţi rărunchii doar două slogane ”Foarte tare!” şi ”Distracţie la maxim!”. Rămânem uneori cu neplăcuta senzaţie că România noastră se împarte la sfârşitul săptămânii între cei care se îndoapă cu mici, fleici şi bere şi cealaltă jumătate, care transpiră prin cluburi.

Stau şi mă întreb de ce românului îi plac extremele? De ce felul ăsta de viaţă îl face fericit? (Să vă zic drept, asta e întrebarea de care mi-e cel mai groază şi lehamite în acelaşi timp: "De ce?") Oare mai există în lume o altă ţară care se delectează cu aceleaşi recreaţii, aceleaşi hanorace şi emisiuni incendiare? Oare în ce ţară mai este suportată atâta superficialitate, cultură a aparenţelor şi a oamenilor-clişeu?

De fapt, în esenţă, toţi suntem la fel

Dar oare această realitate, a gustului pentru distracţia ieftină, gustul pentru muzica imbecilă, pentru micii de la Kaufland şi Berea la 2,5 litri, oare valorile îmbâcsite ale acestor români, cu totul confuze şi anapoda, oare toate astea nu înseamnă eşecul nostru total? Oare nu suntem cu toţii de vină pentru aceste manifestări? Deşi poate unii dintre noi, critici de profesie, care avem pretenţii de la noi şi de la cei din jur, oare nu avem şi noi contribuţia la vina comună? Mulţi credem că între noi şi ei se întinde un deşert imens, că nu ne asemănăm decât prin literele care urmează în paşaport la câmpul "naţionalitate". Dar nu-i defel aşa. Suntem atât de aproape unii de alţii, stăm la aceleaşi cozi, mergem cu aceleaşi trenuri, trăim în aceeaşi cuvă, aceeaşi ţară, acelaşi oraş, acelaşi bloc chiar.

Poate fiecare dintre noi care observă aceste comportamente ar trebui să ne schimbăm niţel unghiul din care privim şi vă vedem ce putem repara şi să renunţăm la împunsul cu degetul şi la strâmbatul din nas.

Revenind tot la editorialul lui Pleşu, într-un comentariu un cititor îi spunea: ”Vinovatul principal de ceea ce semnalează Andrei Pleşu este chiar Andrei Pleşu (nume generic pentru intelectualii de la Dilema Veche). Pentru că nu înţelege sau nu vrea să recunoască adevărata natură a acestui popor, pentru că nu găseşte şi cred că nici nu vrea să găsească drumul direct de a comunica acestuia ce e bine şi rău. Poporul nu are încredere în Andrei Pleşu pentru că Andrei Pleşu nu-i ia partea când puterea îl oprimă, nu-i vorbeşte pe limba lui, nu-i înţelege gândirea născută din sărăcie. Poporul român a devenit un animal sălbăticit. Doar limba instinctului şi a foamei o mai recunoaşte. Până nu veţi coborî din confortul vieţii voastre de moralizatori cu normă redusă, până nu veţi deveni adevăraţi intelectuali progresişti, critici faţă de putere chiar şi când aceasta are o performanţă şi nu isonarii ei pe vreme de pogrom, să nu vă aşteptaţi la ascultare!”

Poate-i aşa. Poate fiecare dintre noi care observă aceste comportamente ar trebui să ne schimbăm niţel unghiul din care privim şi vă vedem ce putem repara şi să renunţăm la împunsul cu degetul şi la strâmbatul din nas. Să nu ne băgăm capul ca struţii într-un laptop şi să scriem un editorial ca cel de faţă, din categoria ”Aşa nu”. Poate putem fi mai plini de compasiune şi să nu-i ocolim şi să nu-i privim ca la Zoo, să le mulţumim, să ne cerem scuze, să intrăm în conversaţii uşoare în tren, să le facem recomandări, să-i ascultăm, să le zâmbim.

Să comunicăm mai des. Pentru că orice părere avem noi despre ceilalţi şi despre sine, undeva, într-un grafic universal, suntem puşi pe aceeaşi linie, în aceeaşi lume care, cum spunea scriitorul uruguayan Eduardo Galeano, ”confundă ceasurile cu timpul, creşterea cu dezvoltarea şi mărimea cu măreţia, la fel de uşor confundă natura cu peisajul, în timp, ce lumea, labirint fără centru, îşi sfâşie propriul cer”. Doar că unii o fac, cred eu, într-un mod mai ieftin şi alţii într-un mod mai rafinat.