De ce avioanele comerciale nu zboară deasupra Tibetului? Iată cele patru motive [video]

De multe decenii, călătoria cu avionul a devenit cea mai rapidă modalitate de deplasare. Şi nu numai atât, în multe ocazii este şi singurul mijloc de transport cu care putem călătorii distanţe lungi într-un timp rezonabil. Folosirea avionului este atât de comună încât, aruncând o privire pe orice pagină care monitorizează zborurile, descoperim că acestea se deplasează pe o mare parte a planetei, cu excepţia unui loc: Tibetul.

Tibetul a devenit „zonă interzisă” pentru aviaţia comercială. Este adevărat că există şi alte locuri de pe planetă, cum ar fi o parte din Siberia, unele zone din Africa sau Brazilia, unde practic este imposibil să vezi un avion, dar platforma tibetană este singura din lume pe care avioanele o evită sistematic.

Care sunt motivele? În realitate, există patru motive legate de siguranţă, pentru care avioanele călătoresc pe rute alternative.

Puţine aeroporturi în zonă. Există doar două: Lhasa Gonggar, situat în capitala Regiunii Autonome Tibet, şi Katmandu, în capitala Nepalului. În cazul în care apare o urgenţă medicală în cadrul zborului, timpul pentru a ajunge la oricare dintre cele două puncte ar putea fi atât de mare, încât ar reprezenta un risc pentru răniţi. Totodată, Lhasa se află la 3.650 de metri înălţime, prezentând dificultăţi pentru aclimatizarea pasagerilor, care ar putea suferi probleme legate de hipoxie.

Înălţimea. Tibetul este considerată cea mai înaltă regiune de pe Pământ, cu o altitudine medie de 4.900 de metri. Orice defecţiune într-un avion care are ca rezultat folosirea măştilor ar fi o problemă, deoarece acestea au oxigen doar 20 de minute în cel mai fericit caz, timp în care ar fi imposibil să se atingă o înălţime de 3.048 de metri - înălţimea la care nu mai este necesară utilizarea oxigenului suplimentar. Cea mai mare parte a Tibetului este situată peste această înălţime, deci din punct de vedere practic este imposibil de ajuns, cu excepţia unor locuri foarte specifice.

Al treilea motiv este legat de aceeaşi problemă. Avioanele sunt proiectate să zboare cu un singur motor în caz de avarie la unul dintre ele. De fapt, aceste tipuri de avarii sunt mult mai probabile decât am crede, dar aeronava este pregătită să facă faţă acestor tipuri de situaţii, şi fără să observe pasagerii. Singura diferenţă este aceea că se aplică un protocol de siguranţă, prin care avionul coboară la o înălţime care depinde de greutatea brută a aeronavei, dar problema din Tibet este că orice înălţime de siguranţă este sub înălţimea din regiune, deci nu ar putea fi realizată.

În final, cea mai importantă problemă: turbulenţele denumite Clear Air Turbulence (turbulenţe în aer clar). De fapt, potrivit Federal Aviation Administration, acesta este primul avertisment dat pasagerilor într-un avion. Este vorba despre mişcările turbulente ale marilor curenţi de aer care nu pot fi prevăzute, deoarece nu există indicii vizuale ale acestora, ceea ce provoacă mişcări neaşteptate ale aeronavei. Una dintre cauzele principale care produc aceste turbulenţe se află în apropierea lanţurilor muntoase, aceasta fiind şi principala caracteristică a Tibetului, care are unele dintre cele mai înalte puncte de pe planetă.

În pofida progreselor în aeronautică, Tibetul continuă să fie o zonă deasupra căreia este periculos să zboare aeronavele.