De ce nu avem presă ca-n Germania

”Jurnalismul în România şi Germania”, conferinţă la care a participat şi ambasadorul Germaniei la Bucureşti, Werner Hans Lauk.
”Jurnalismul în România şi Germania”, conferinţă la care a participat şi ambasadorul Germaniei la Bucureşti, Werner Hans Lauk. (Epoch Times România)

În Germania jurnaliştii sunt bine plătiţi, apăraţi de sindicat şi de legislaţie, faţă de patroni şi presiuni externe. Ei îşi respectă meseria şi publicul şi sunt la rândul lor respectaţi. În România, în schimb, jurnalistul din presa mainstream este într-o poziţie precară, supus intereselor patronului şi presiunilor de tot felul.

Am participat la începutul lunii septembrie la un seminar organizat de Ambasada Germaniei la Bucureşti pe tema “Jurnalismul în România şi Germania: Provocări comune şi caracteristici naţionale”. În ambele ţări, mass-media s-a confruntat cu o criză - au disparut ziare precum Financial Times Deutschland, altele şi-au redus numărul de angajaţi, iar tirajele s-au diminuat. Interesant este că în Germania publicitatea este atrasă de print, nu de online, în timp ce în România piaţa de publicitate pentru presa scrisă s-a prăbuşit aproape complet. Cotidienele lor au încă tiraje de 350.000-400.000 de exemplare, iar tabloidul Bild, cel mai vândut ziar, tipăreşte zilnic peste 3,5 milioane de copii, în timp ce toate ziarele româneşti au cunoscut o prăbuşire abruptă de tiraj.

O altă diferenţă notabilă este că în presa germană, chiar şi lovită de criză, se pune accent în continuare pe Calitate. În România, principiul în trusturile de presă mari este clar - cât mai multă cantitate, goană după click-uri şi rating, scandaluri şi senzaţional şi mai ales investiţii cât mai mici şi profit cât mai mare, măcar politic, dacă nu economic.

Majoritatea ziarelor româneşti nu-şi permit sau nu consideră necesar să trimită sau să aibă corespondenţi în capitale precum Berlin, Washington sau Bruxelles sau să tocmească freelanceri care să documenteze la faţa locului subiecte de extern. Patronii se gândesc că nu merită şi costă prea mult.

În cadrul seminarului s-a vorbit despre jurnalismul de investigaţie ca despre o specie pe cale de dispariţie. Bastian Obermayer, jurnalist de investigaţii la Sueddeutsche Zeitung, a arătat că pentru jurnalismul de investigaţie se alocă mai puţini bani, dar jurnaliştii au libertate totală în alegerea temelor. Mai degrabă decât cu presiuni politice se confruntă cu probleme juridice, cu firmele mari şi oamenii care au bani şi avocaţi. O altă problemă este cu sursele, pentru că în Germania se plătesc sume foarte mari pentru dezvăluirea secretului de serviciu.

În România nu doar jurnalismul de investigaţie, ci şi Externele au devenit o specie rară şi neglijată în ziare, expediată într-o pagină sau reflectată la televizor cu invitaţi care nu au treabă cu domeniul.

Dar să lăsăm calitatea şi să ajungem la celălalt cost pentru patroni, salariile jurnaliştilor. Un jurnalist german de print începe în presă cu un salariu de 2.600 de euro, care apoi creşte în funcţie de vechime şi de funcţiile ocupate în redacţie. În radio şi televiziune se câştigă mai mult decât în presa scrisă. Din start nu se compară cu salariile din presa scrisă din România ale jurnaliştilor simpli care nu-s redactori-şefi. În Germania cei mai prost plătiţi sunt freelancer-ii, adică cei care colaborează cu mai multe publicaţii, cu aproximativ 1.200 de euro. La noi o astfel de specie nu prea există pentru că nu ar avea cum să trăiască din colaborări şi nici cum să scrie la mai multe ziare cu interese politice diferite.

Statutul

O altă diferenţă majoră este cea dintre statutul jurnalistului în România şi Germania. Jurnaliştii germani au sindicate puternice, care le negociază salariile la nivel de breaslă, iar dacă fac grevă, nu pot fi daţi afară. Prin contractul colectiv de muncă, patronul se obligă să nu sancţioneze angajaţii pentru greve, în schimb, în România, atunci când jurnaliştii fac grevă pentru că nu şi-au primit banii cu lunile, sunt ameninţaţi cu concedierea. Mai mult, dacă există contract colectiv de muncă, nu poţi să declanşezi grevă.

Dacă jurnaliştii români din marile trusturi aderă la un sindicat, sunt somaţi de conducere să plece. În rest ei semnează contracte de muncă şi contracte de drepturi de autor. Oricând patronul le poate tăia aceste drepturi de autor pentru a-i forţa să demisioneze. Mai mult, sumele sunt mutate de pe un contract pe altul în funcţie de creşterea impozitelor.

Asociaţiile profesionale puternice din Germania negociază salariile, iar în prezent încearcă să obţină chiar şi pentru freelanceri nişte reguli standard de plătire a articolelor şi fotografiilor de la casele de editură (patronii ziarelor). „Noi asigurăm consultanţă juridică, suntem implicaţi şi în procesul legislativ legat de mass-media. În cazul unei greve, salariul jurnaliştilor grevişti este suportat de noi. Anul trecut, greva ne-a costat 2,4 milioane de euro. Aceşti bani vin din cotizaţii: 260-300 de euro de membru, pe an”, a explicat Michael Konken, preşedintele Asociaţiiei Germane a Jurnaliştilor, care are 36.000 de membri.

Manfred Protze, membru al Consiliului German de Presă, a arătat că numărul membrilor de sindicat din Germania a scăzut deoarece a crescut numărul jurnaliştilor freelanceri.

Patronii şi presiunile

Şi în Germania patronii de presă, case de editură, nu moguli, sunt orientaţi în primul rând către profit, dar media funcţionează pe criterii economice de piaţă, nu ca unealtă de interese politice şi de afaceri ca în România. Există şi la nemţi presiuni - de exemplu Sueddeutsche Zeitung a scris de rău despre compania Aldi, iar firma şi-a retras publicitatea - dar redacţiile rezistă.

În România se ştie ce orientare are un ziar sau o televiziune, dar nu în funcţie de nişte idei şi valori, ci în funcţie de tabăra politică sau de afaceri de care aparţine patronul. Casele de editură germane nu fac politică, în timp ce mogulii români folosesc televiziuni şi ziare ca unelte de şantaj şi de putere.

Referitor la orientarea politică a ziarelor, ideologia unui ziar este clar definită şi prezentată cititorilor germani - se ştie că un ziar este conservator, liberal etc. De exemplu, este cunoscut că trustul Axel Springer sprijină prietenia Germaniei cu Israelul şi parteneriatul transatlantic. Această ideologie este respectată în raportare, dar Protze consideră că ”atâta vreme cât avem o diversitate de mass-media este acceptabil ca media să aibă tendinţe politice”.

În România se ştie ce orientare are un ziar sau o televiziune, dar nu în funcţie de nişte idei şi valori, ci în funcţie de tabăra politică sau de afaceri de care aparţine patronul. Casele de editură germane nu fac politică, în timp ce mogulii români folosesc televiziuni şi ziare ca unelte de şantaj şi de putere. Mai mult, netransparenţa este totală - nu ştim cine deţine televiziunile, cine este în spatele firmelor înregistrate în offshore-uri. Iar mai nou, aflăm că serviciile secrete au acoperiţi în media. Germania a interzis deja racolarea jurnaliştilor de către servicii, în timp ce noi abia realizăm problema.

O altă diferenţă majoră dintre jurnalismul german şi român este că orice interferenţă politică majoră dintr-o redacţie germană este făcută imediat publică de alte media şi există o puternică solidaritate de breaslă dincolo de trusturi şi concurenţă. La noi, în schimb, există fragmentare şi dezbinare, ba chiar un război jurnalişti contra jurnalişti de la diferite televiziuni şi atacuri virulente, la comanda patronilor. Adversitate şi aere de superioritate ale celor de la televiziuni. Şefi isterici şi incompetenţi care-şi consideră subordonaţii sclavi pe plantaţie.

În marile trusturi de presă mainstream, angajaţii lucrează pentru mai multe publicaţii pe aceiaşi bani pe care îi primesc cu întârziere. Managementul acestor instituţii de presă este format din oameni care n-au legătură cu domeniul, plătiţi cu mii de euro de moguli pe alte criterii decât cele de competenţă. Orice reducere de costuri începe cu tăieri de posturi de redactori şi reporteri (adică cei care muncesc şi au salariile cele mai mici), iar numărul de şefi creşte invers proporţional cu cel de angajaţi.

Presa românească mainstream este în declinul actual nu doar din cauza crizei economice, a trecerii pe online, ci şi a falimentului moral în care se află. Întregul model de business de presă în România este profund viciat. Când tratezi jurnaliştii ca pe sclavi, îi umileşti şi-i ameninţi nu te poţi aştepta decât la un eşec. Modelul acesta este profund viciat pentru că el nu respectă jurnaliştii nici ca angajaţi, nici ca oameni. Jurnaliştii nu mai sunt o forţă, o conştiinţă în societate. După cum ziceau colegii nemţi la seminar - doar media libere, cu jurnalişti liberi şi autonomi, sunt profitabile.

Publicul

În Germania consumatorul de presă poate depune plângeri, gratuit, în legătură cu orice articol din presa scrisă la Consiliul de Presă, format din reprezentanţi ai sindicatelor, patronatelor şi ai politicului. Se verifică pe baza unui cod deontologic dacă plângerea e justificată, iar dacă este, ziarul trebuie să publice decizia Consiliului prin care se arată încălcarea. Presserat-ul nu se ocupă de conţinutul şi limbajul ziarelor, ci de respectarea unor principii precum despărţirea publicităţii de conţinut şi apărarea libertăţii şi credibilităţii presei.

”Nu există o interdicţie de a practica meseria de jurnalist şi nici pedepse în bani pentru că publicaţiile cu venituri mici ar dispărea”, a explicat Protze. Totuşi patronul german de presă se teme mai tare de stricarea reputaţiei instituţiei mass-media pe care o conduce decât de amenzi. Ce să mai vorbim de România, unde pentru ziare nu avem niciun astfel de organism, iar în cazul televiziunilor CNA iartă politic Antenele care încalcă orice norme de deontologie. Televiziunile politice din România se tem doar de amenzi foarte mari care nu se dau. Somaţiile, reputaţia proprie şi publicul le sunt indiferente.

Nici Germania nu are o lege a presei care să împiedice derapajele grave de tip Antena 3 în România, dar există legi normale care interzic de exemplu dreptul de a jigni. Totuşi şi nemţii se tem de o reglementare prea dură a presei de către politică, ce ar duce la cenzură şi control asupra conţinutului, şi de aceea au recurs la autoreglementare în sensul că patronii acceptă sancţiunile Consiliului chiar dacă nu le convin.

Revenind la public, în Germania posturile publice ARD şi ZDF se bucură de o mare credibilitate, mai ales în contextul unor evenimente importante. Curtea Constituţională germană a decis ca doar o treime din membrii Consiliilor de administraţie ale radioului şi televiziunii publice să fie numiţi politic. În România, în schimb, TVR este percepută ca o gaură neagră din punct de vedere financiar, superpolitizată, o unealtă a puterii de la un moment dat.

Toate cele de mai sus arată o distanţă de la pământ la cer între jurnalismul practicat în România şi Germania. Aproape că nu poate exista comparaţie. În timp ce Germania caută noi modele de finanţare a business-ului de presă, marile trusturi din România preferă menţinerea actualei stări de fapt toxice care le asigură un control puternic asupra jurnaliştilor şi perpetuează folosirea mass-media ca armă în războiul pentru satisfacerea intereselor proprii.