Dispariţia pe care Israelul nu o uită
Dilema a dat mare bătaie de cap autorităţilor politice şi militare israeliene, după ce s-au convins că eliberarea soldatului Gilad Shalit prin forţă este imposibilă. În acelaşi timp, a ceda cerinţelor Hamas presupunea riscul eliberării a sute de deţinuţi care se puteau întoarce la activităţile lor teroriste. Alternativa însemna retrăirea cazului care, după un sfert de secol, rămâne viu în amintirea societăţii israeliene: dispariţia aviatorului Ron Arad, pilotul despre care nu se mai ştie nimic. Trauma a rămas vie, ca şi imaginea acestuia, desenată alături de cea a lui Shalit, în cortul de campanie pe care familia soldatului l-a montat în centrul Ierusalimului, notează marţi ziarul El Pais.
Ron Arad a dispărut la 16 octombrie 1986. Pilotul care avea atunci 28 de ani era căsătorit şi tată al unei fetiţe. Se pare că o rachetă a doborât avionul său, iar Arad a căzut în mâinile şiiţilor libanezi. Soldatul a trimis scrisori în 1987 iar guvernul israelian a încercat eliberarea sa până în 1988. De atunci nu se mai ştie nimic despre el. O anchetă desfăşurată de serviciile secrete israeliene a conchis, în 2009, că Arad a murit. Un mediator al ONU, germanul Gerhard Konrad, a informat Israelul că, potrivit informaţiilor Hezbollah, pilotul ar fi murit într-o tentativă de evadare în 1988.
'Multe îndoieli m-au însoţit în timpul negocierilor pentru eliberarea lui Gilad Shalit', a recunoscut premierul Netanyahu. Nu există un acord scris, dar armata, care îi obligă pe părinţii unui copil unic să semneze decizia dacă el vrea să se înroleze în unităţile de luptă, consideră o regulă de aur datoria de a restitui toţi soldaţii unei ţări unde serviciul militar este obligatoriu, de trei ani pentru băieţi, şi de doi pentru fete. Problema este că astfel de eliberări la schimb, au fost mii de deţinuţi arabi eliberaţi în schimbul unor soldaţi israelieni morţi, este o încurajare pentru palestinieni care văd în aceasta o cale de a-şi atinge obiectivele.
Ministrul de externe, Avigdor Lieberman, şeful statului major, Uzi Landau, şi liderul Likud, Moshe Yaalon, au fost singurii membri ai cabinetului care s-au opus schimbului. Duri ca nişte stânci ei cred că statul nu trebuie să cedeze în niciun fel şi că trebuie plătit un preţ înainte de a ceda în faţa inamicului arab. Până la urmă toate guvernele israeliene negociază. Guvernul lui Ehud Olmert a făcut-o în 2008 cu Hezbollah. Guvernul a recuperat trupurile neînsufleţite a doi soldaţi capturaţi - sigur morţi - după ce Shalit a fost răpit în apropiere de baza Kerem Shalom, la frontiera dintre Israel, Egipt şi Gaza.
Şi Ariel Sharon s-a lăsat înduplecat şi l-a eliberat din închisoare în 2004 pe Mustafa Dirani, pe care Israelul îl suspecta că ştie unde s-ar afla Ron Arad. La celălalt capăt al balanţei se află victimele atentatelor care se opun scoaterii din închisoare a celor implicaţi în uciderea de civili. Netanyahu s-a confruntat cu aceeaşi dilemă. Într-o scrisoare adresată rudelor victimelor, în care premierul aminteşte de fratele său care a murit în 1976 în operaţiunea de salvare de la Entebbe (Uganda), el asigură că 'decizia de eliberare a soldatului Shalit a fost una dintre cele mai dificile pe care le-a luat'. Până la urmă a prevalat o tradiţie fundamentală pentru cea care este pilonul fundamental al ţării. 'Când am fost trimis să lupt pentru ţară, am ştiut că statul Israel nu îşi abandonează soldaţii şi cetăţenii', subliniază Netanyahu.
