Este Uniunea Europeană pe cale să se destrame?

Sediul Comisiei Europene în Bruxelles.
Sediul Comisiei Europene în Bruxelles. (Captură Foto)

Posibila, chiar probabila, prăbuşire a economiei europene ar provoca costuri grele pentru actualele instituţii europene. În acest articol, Dr. Peter Nyberg şi cu mine explicăm în detaliu de ce credem că este posibil să asistăm la o ruptură a Uniunii Europene (UE), aşa cum a fost concepută iniţial.

Acest lucru se poate întâmpla în două moduri: Fie Uniunea Europeană se dezintegrează complet, fie se transformă în ceva de nerecunoscut faţă de scopul său iniţial. Acest comentariu se concentrează asupra unora dintre factorii care cauzează dezintegrarea.

Până de curând, funcţionarea UE a fost construită pe doi piloni politici care acum par să se destrame. În primul rând, creşterea germană a făcut posibilă finanţarea comună (prin intermediul datoriei cu costuri reduse, al bugetului UE şi al sistemului de compensare al băncilor centrale) a economiilor nereuşite, fără ca UE să le forţeze să se angajeze la reforme inacceptabile din punct de vedere politic. Evoluţiile benefice la nivel mondial au făcut posibilă concentrarea pe integrarea economică, în timp ce s-a mers mai încet în ceea ce priveşte integrarea mult mai controversată a politicilor culturale, sociale şi externe.

Deteriorarea economiei globale, împreună cu politicile UE, ameninţă acum industria şi standardele de viaţă din statele membre ale UE, reduc domeniul de aplicare al sprijinului economic comun şi forţează statele membre să îşi evalueze rapid disponibilitatea pentru posibile reduceri radicale ale autodeterminării lor politice. Acest lucru este cel mai evident în Italia.

Randamentele datoriei suverane italiene au atins niveluri care pot fi considerate nesustenabile, având în vedere gradul ridicat de îndatorare şi rata scăzută de creştere economică a ţării. De exemplu, randamentul obligaţiunilor italiene pe 10 ani a depăşit pragul de 4% la sfârşitul săptămânii trecute. Structura scadenţei datoriei italiene este, de asemenea, destul de nefavorabilă. La sfârşitul lunii iunie, de exemplu, Italia emisese doar 52% din necesarul său de finanţare externă în 2022. În plus, 35% din datoria ei în curs de rambursare va ajunge la scadenţă deja în 2024. Jumătate din datoria ei totală va ajunge la scadenţă în termen de cinci ani.

Fără un sprijin activ specific fiecărei ţări din partea Băncii Centrale Europene (BCE), pe care instrumentul de protecţie a transmisiei, recent introdus, este menit să îl faciliteze, datoria italiană este nesustenabilă la randamentele actuale. Dezacordurile dintre statele membre cu privire la înţelepciunea de a umple BCE cu obligaţiuni italiene este menit să slăbească adezivul care menţine UE unită ca înainte.

De asemenea, criza energetică sădeşte seminţele unui conflict intern grav. Politicile din UE devin mai puţin iertătoare pe măsură ce dificultăţile cresc.

Problemele controversate se acumulează

Atât Ungaria, cât şi Republica Cehă s-au opus planurilor de plafonare a preţului gazului rusesc, care acum pare puţin probabil să fie aplicat. De asemenea, Comisia Europeană plănuieşte să reducă finanţarea guvernului ungar al lui Victor Orban din cauza "preocupărilor legate de statul de drept". Este puţin probabil ca acest lucru să crească stimulentele Ungariei de a rămâne în Uniune. În general, având în vedere că finanţarea este condiţionată de îndeplinirea de către ţări a testului de a adera la "valorile europene", ne putem aştepta ca lista acestor cerinţe de esenţă politică să crească pe măsură ce condiţiile economice se înrăutăţesc şi cresc cererile de politici uniforme.

De exemplu, Polonia s-a săturat de cererile suplimentare constante din partea UE, cum ar fi cererea de a renunţa la modificările pe care guvernul polonez le planifica în sistemul judiciar, având în vedere distribuirea fondurilor din Fondul de redresare către guvernul său. Krzysztof Sobolewski, secretarul general al partidului de guvernământ, a avertizat că, în lipsa unei schimbări clare în acţiunile Bruxelles-ului, "nu vom avea de ales decât să scoatem toate tunurile din arsenalul nostru şi să deschidem focul". Având în vedere că o serie de decizii litigioase necesită încă unanimitate, o astfel de ameninţare nu ar putea fi înţelept de folosit cu uşurinţă.

De asemenea, apar linii de falie în ceea ce priveşte sancţiunile împotriva Rusiei.

Moderaţia în această privinţă, aşa cum au nevoie în cele din urmă Germania şi mai ales Italia, nu este uşor de acceptat (şi poate atrage chiar sancţiuni interne). Rusia se foloseşte în mod natural de diferenţele existente pentru a reduce coeziunea UE. Rapoartele afirma că Rusia pregăteşte un prim transport din noua sa uzină de gaz natural lichefiat către Grecia. Ungaria, ca o excepţie, cumpără gaz suplimentar de la Rusia, în conformitate cu noul lor acord. Va fi interesant de văzut ce ar putea alege Germania să facă dacă impactul penuriei de energie asupra economiei şi populaţiei sale va fi atât de mare pe cât sugerează unele rapoarte.

Pe lângă aspectul financiar, Italia se află, de asemenea, între ciocan şi nicovală în ceea ce priveşte problema gazelor. Deşi a reuşit să reducă importurile de gaze ruseşti de la aproximativ 40% la 15-20%, devine, practic, imposibil să le mai reducă mult. Există blocaje serioase care dictează cât de mult gaz poate fi transferat din sudul spre nordul Italiei. În esenţă, doar o aprovizionare suficientă cu gaz rusesc poate menţine lumina aprinsă în nordul Italiei, care este, de asemenea, centrul industrial al ţării.

Practic, acest lucru înseamnă că preşedintele Vladimir Putin are capacitatea de a împinge Italia într-o recesiune profundă şi de a crea încă un caz de criză economică în UE. De data aceasta, este posibil ca Germania să nu poată garanta finanţarea necesară pentru salvarea companiilor italiene şi a băncilor naţiunii. În acest caz, o nouă criză a datoriilor ar putea să se aprindă în zona euro. Întrebarea este dacă noul guvern al Italiei va sta şi va aştepta acest lucru sau va insista poate ca UE sau el însuşi să negocieze un acord cu Rusia?
Aşadar, cum va răspunde UE la aceste ameninţări?

Presupunem că, la un moment dat, Comisia Europeană este încurajată să propună un Fond de redresare 2.0, care ar trebui să fie considerabil mai mare decât cel precedent (de aproximativ 800 de miliarde de euro). Fondul ar urma sa ofere finanţare pentru ca ţările să facă faţă creşterii preţurilor la energie, precum şi pentru a ajuta pieţele de obligaţiuni ale Italiei şi ale altor ţări să îşi păstreze încrederea pe piaţă. BCE ar putea fi chiar obligată să reia relaxarea cantitativă în timp ce majorează ratele. Într-adevăr, acest lucru s-ar putea întâmpla deja, deoarece bilanţul BCE a crescut cu aproximativ 13 miliarde de euro de la jumătatea lunii august.

Comisia va încerca probabil să obţină mai multă putere pentru ea însăşi prin cereri esenţialmente neconstituţionale, cum ar fi absurda "reducere obligatorie a cererii" pentru consumul de energie electrică. Comisia nu are niciun drept, legal sau de altă natură, de a prescrie o astfel de acţiune din partea statelor membre, deşi reducerea cererii în sine este o politică rezonabilă în acest moment şi ar putea face obiectul unei sugestii a Comisiei.

Rămâne întrebarea: vor juca toate statele membre "mingea" în această problemă şi în următoarele? Noi nu suntem atât de siguri.

Tuomas Malinen este CEO şi economist şef la GnS Economics, o companie de consultanţă macroeconomică cu sediul la Helsinki, şi profesor asociat de economie. El a studiat creşterea economică şi crizele economice timp de 10 ani. În buletinul său informativ, Malinen se ocupă de previziuni şi de modul în care trebuie să ne pregătim pentru recesiune şi pentru criza care se apropie.