Evantaiul - Istoria unei bijuterii perfecte, ce îmbină arta şi frumuseţea cu funcţionalitatea

Fată cu evantai
Fată cu evantai (Lovepik)

Arta populară defineşte creaţia care nu se înscrie în artele clasice sau moderne, ci este inclusă în producţia artistică de „Istoria Artelor” la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pierderea treptată a tradiţiilor meşteşugăreşti duce treptat la dispariţia meşteşugurilor.

Istoria evantaiului este aproape la fel de extinsă şi veche ca şi existenţa umanităţii. Originea lui nu este cunoscută cu exactitate, dar se crede că a existat deja din vremuri preistorice, cu siguranţă sub formă de frunze mari de plante. De-a lungul secolelor, au fost folosite în numeroase ţări şi civilizaţii, iar multe sunt cunoscute datorită vestigiilor arheologice, picturilor şi gravurilor vechi.

Evantaiul face parte dintr-o artă mesteşugărească bine pusă la punct. Cu o istorie de 3.000 de ani, istoria a evoluat modificându-şi morfologia, utilizările şi materialele de fabricaţie, trecând printr-un proces de reînnoire constantă. Din nevoia de a reîmprospăta aerul, s-a dezvoltat de-a lungul istoriei unul dintre cele mai remarcabile obiecte din istoria modei, care a îmbrăcat forme multiple legate direct de perioada şi stilul în care s-a dezvoltat.

Apariţia lui datează din timpuri imemorabile, chiar înainte de apariţia lui Hristos. Egiptenii, babilonienii, perşii, grecii şi romanii au folosit acest instrument, după cum se reflectă în lucrările lor, atât picturale, cât şi în literatură.

Este dificil de identificat originea evantaiului, dar este considerat la fel de vechi ca materialul din care estes creat. Cuvântul evantai provine din latinescul abano, care era o unealtă folosită de romani pentru a vântura grânele şi în bucătării pentru a alimenta focul. Există multe definiţii ale cuvântului evantai, unele foarte tehnice şi sofisticate, dar cea mai simplă şi cea mai precisă este „orice obiect utilizat pentru ventilaţie”. Primele utilizări au fost aprinderea focului, împrospătarea aerului şi protejarea de insecte, aşa cum întâlnim pe frize, reliefuri sau picturi.

În Egiptul antic pe vremea faraonilor, evantaiul nu era văzut ca un simplu accesoriu al îmbrăcămintei tradiţionale; el era considerat un simbol al poziţiei sociale înalte şi mai ales al oamenilor cu mare putere. Era permis soţiilor, copiilor şi familiei lor doar la ocazii speciale.

În Egipt se numeau ştergătoare din pene”, confecţionate din pene de struţ, iar în China în secolul al XI-lea î. Hr, în timpul dinastiei Chou se foloseau pene de fazan.

Grecii foloseau doi termeni, în funcţie de utilizare: miosaba şi ripis, iar romanii le numeau flabele. Flabela provine din latinescul fabellum care înseamnă a sufla. Acest prim evantai rudimentar format dintr-un suport fix cu mâner, avea să fie folosit de primele civilizaţii. Există dovezi ale acestui lucru în scrierile literare. Euripide (412 î.Hr) vorbeşte de un eunuc care vântura aerul în timp ce soţia lui Menelaus dormea, pentru ca insectele să nu o deranjeze în timpul somnului. Primul împărat al Imperiului Roman Cezar Augustus (63 î.Hr – 14 d.Hr.) a avut mai mulţi sclavi care erau înarmaţi cu evantaie mari pentru a atenua căldura şi a speria muştele.

În Evul Mediu, evantaiele erau încă de tipul flabela, cu mânerul rigid şi pene de păun, papagal sau fazan, prinse în talie cu un mic lanţ, fiind un accesoriu suplimentar costumului. Există dovezi ale existenţei unui flux comercial de evantaie din Levant către Veneţia şi alte oraşe italiene, unde erau foarte apreciate. Reginele şi doamnele de la curte aveau acest tip de evantai, cu mâner sculptat cu pietre preţioase şi pene şi care mai includeau şi o mică oglindă pentru deliciul doamnelor. Există date ce indică prezenţa evantaiului în toate zonele dezvoltate ale lumii antice, pentru a scăpa de căldură şi insecte. Pe vremea faraonilor evantaiele erau folosite şi ca steaguri şi semne de autoritate. La acea vreme, evantaiul avea un băţ rigid şi nu se putea deschide sau închide la dorinţă. Evantaiul pliabil, care se desface, este o invenţie mai recentă.

Dans inspirat din înflorirea florilor de prun, Shen Yun 2011
Dans inspirat din înflorirea florilor de prun, Shen Yun 2011 (http://www.shenyunperformingarts.org/)

Japonezii au folosit evantaiul pentru a saluta, şi era oferit împreună cu alte obiecte drept cadou rudelor şi cunoscuţilor. Cei mai buni elevi din şcoli au fost recompensaţi cu un evantai frumos decorat. La toate evenimentele sociale, spectacole, dansuri evantaiul nu lipsea, chiar şi prizonierii condamnaţi la moarte, înainte de execuţie, primeau câte unul.

În Japonia, tinerii nobili de la Curtea Imperială deţineau un evantai special, bogat decorat, care îi distingea de celelalte persoane, adică de ţăranii japonezi, care în zile de sărbătoare nu-şi uitau evantaiul. Legenda spune că în secolul al VII-lea a fost creat un evantai de un muncitor japonez pe nume Tamba, care s-a inspirat din aripile liliecilor şi a numit acest instrument „Kabuki”, şi de atunci au început să se creeze mişcări complexe şi ample ale evantaiului.

Dar nu numai în Occident este un semn de onoare şi distincţie, ci şi în Suedia, de exemplu, Ordinul Evantaiului există din 1774, de pe vremea reginei Luisa de Ulrick, care includea atât doamne cât şi domni.

Evantaiul a fost, de asemenea, motiv de război, precum acela pe care Franţa l-a declarat împotriva lui Bey de Alger, vinovat de bătaia pe care i-a aplicat-o consului său la furie în 1827, ceea ce a dus la cucerirea Algerului de către francezi.

Importanţa evantaiului în religii şi mai ales în liturghii, este bine cunoscută din cele mai vechi timpuri. În Egipt şi Grecia, preotesele protejau ofrandele cu evantaie pentru a alunga insectele, iar în liturghia Bisericii Romei se face referire la folosirea acestuia în diferite ritualuri bisericeşti. Găsim evantaie mari din pene de struţ şi mânere de fildeş, la anumite sărbători la Vatican, până în timpul Papei Pius al XII-lea.

Evantaiul pliabil, cel mai cunoscut azi, provine din peninsula coreeană, de unde s-a răspândit în China şi Japonia în jurul secolului al XV-lea, dar materialele erau grosiere: trestie, bambus, hârtie de orez etc.

Dans popular coreean cu evantaie
Dans popular coreean cu evantaie (YouTube)

Unele studii afirmă că iezuiţii au fost primii care au introdus acest accesoriu vestimentar în Europa, cât şi portughezii în secolul al XV-lea, când au deschis rute comerciale în Orient. În timpul Renaşterii, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, evantaiul era foarte popular. Regina Elisabeta I a Angliei le-a spus doamnelor ei că „o regină poate accepta doar un singur cadou - evantaiul” şi le-a asigurat că orice alt cadou este nedemn.

În Spania, evantaiul a ajuns pe diferite căi. Pe de o parte există dovezi ale originii sale islamice: în Catedrala din Pamplona există un cufăr din fildeş, datat din 1005, în care se pot distinge figuri sculptate care ţin evantaie de diferite forme. Cronicele Mexicane din Tezozomoe menţionează, de asemenea, că împăratul Moctezuma i-a oferit lui Hernan Cortez mai multe evantaie când a auzit de debarcarea lui.

Evantaiul în Spania datează din secolul al XIV-lea când este citat în Cronica lui Pedro al IV-lea de Aragon, dar în secolul al XVII-lea se consolidează utilizarea evantaiului. Meşterul francez Eugenio Prost se stabileşte în Spania sub protecţia contelui de Floridablanca, devenind cel mai mare producător de evantaie, depăşind Italia şi Franţa. Acest accesoriu a fost moftul momentului. Au fost realizate diferite reliefuri, culori, din diverse materiale, forme, de diferite dimensiuni, pentru toate evenimentele: nunţi, înmormântări, pentru casă, gradină sau de buzunar.

Pe vremea lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea, evantaiele erau deja un accesoriu indispensabil pentru nobili, făcând parte din garderoba doamnelor şi domnişoarelor. Au fost introduse destul de repede în ţările europene, iar fiecare ţară avea propriile caracteristici în ceea ce priveşte dimensiunea şi ornamentaţia, fiind influenţate întotdeauna de monarhiile respective. De atunci, importanţa lor în moda fiecărei epoci a fost de notorietate. Pentru confecţionarea evantaielor au fost folosite produse luxoase ca: pietre preţioase, tafta florentină, aur şi metale preţioase.

În secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile din Franţa şi Anglia, aceste bijuterii au ajuns la modă, pentru că erau pictate de artişti celebri care au confecţionat evantaie cu structuri moderne folosite şi în zilele noastre. Scriitorul englez din secolul al XVI-lea Joseph Addison a declarat: „Bărbaţii au săbiile, femeile evantaiul, iar evantaiul este probabil o armă la fel de eficientă”.

Secolul al XVIII-lea a fost, fără îndoială momentul de mare succes al evantaiului în rândul burgheziei, sau aşa-numita „epocă de aur a evantaiului”. Curtezana Ninon de Lendos era foarte cunoscută pentru faptul că îşi decora evantaiele în diferite moduri. Marquiza de Pompadour a dat numele ei unei mari varietăţi de evantaie, care aveau mai multe motive pictate pe tijele lor, iar Regina Maria Antoineta, avea obiceiul de o oferi prietenilor ei apropiaţi evantaie foarte elaborate.

Tot în secolul al XVIII-lea, Jules Janin, cunoscut scriitor francez, uimit de numeroasele posibilităţi pe care le avea un evantai în mâinile unei femei scria: „Doamnele folosesc evantaiul pentru orice. Îşi ascund zâmbetul sau roşesc în spatele lui. Îi mângâie pieptul delicat pentru a sugera cuceritorului lor ce preţuiesc. Îl folosesc pentru a-şi ascunde mâinile sau timiditatea. Sunt esenţiale evantaiele în ţinuta unei doamne. Cu el poţi începe sau încheia o poveste de curte”.

O doamnă care se respectă nu ar veni niciodată cu acelaşi evantai de două ori la o petrecere sau la dans. Ca un fapt divers, când a murit Regina Spaniei Isabella de Farnese (1714-1746) s-a descoperit că avea o colecţie de cinci mii de evantaie.

În secolul al XIX-lea, popularitatea evntaiului a crescut ajungând la toate clasele sociale. Pentru a satisface o astfel de cerere, acestea au fost realizate pe o scară largă, iar pentru a reduce costurile, au fost confecţionate din hârtie tipărită viu colorată şi cu tije simple de lemn. Încetul cu încetul, evantaiul a servit ca mijloc de publicitate, dobândind o mare funcţionalitate. Popularitatea evantaiului s-a menţinut, fiind prezent în numeroase portrete şi opere de artă.

Evantaiele Pericon, care erau mari, cu dantelă şi şnururi, au fost create în secolul al XIX-lea, fiind folosite mai ales în lumea dansului flamenco şi al teatrului. Federico Garcia Lorca descrie acest evantai în tragicomedia sa teatrală „Don Cristobal y la Sena Rosita”, care a avut premiera în 1937.

În secolul al XX-lea, producţia de evantaie din Valencia a cunoscut un mare boom până la apariţia războiului civil. După război urmează un proces de redresare cu centre la Valencia, Godella şi Aldaia, care în 1983 aveau deja 40 de fabrici.

Secolul al XX-lea vine cu noi tipuri de evantaie, cu o mare varietate de forme şi dimensiuni. În anii 1920 au apărut evantaiele foarte mari din pene de struţ, vopsite în toate culorile şi concepute pentru a completa costumele mai uşoare ale vremii. Se impunea o producţie de calitate şi mult mai elaborate.

Mişcările Bell Epoque şi Art Deco au permis să apară o artă foarte frumoasă pictată manual. Materialele scumpe au fost înlocuite cu celuloid şi alte materiale artificiale, iar fabricarea în serie a dus la imprimare şi apoi la retuşare cu tehnica şablonului. Astăzi singura şcoală atelier de evantaie din lume este în Cadiz, dar tot materialul, artizanii şi artiştii se află în împrejurimile oraşului Aldaia, un oraş situat lângă Valencia, care în prezent are o industrie de evantaie înfloritoare care exportă în toată lumea.

Evantai  cu decoraţiuni «Hércules şi Onfalia»
Evantai  cu decoraţiuni «Hércules şi Onfalia» (Muzeul "Lázaro Galdiano" din Madrid, Spania)

Datorită utilizării evantaiului, balerinele reuşesc să ofere o mare graţie şi stil flamenco. Dar de ce şi-a găsit acest element un loc în flamenco? Răspunsul poate fi acel limbaj special care s-a dezvoltat pentru utilizarea sa şi pe care l-am menţionat. Ştim că flamenco este muzică şi dans care transmit emoţii nesfârşite în limba proprie. Evantaiul flamenco Pericon este un instrument esenţial, pentru a comunica toată acea energie. Deoarece flamenco este un dans senzual, graţios şi frumos, este logic să fie inclus acest element pentru a întări acea vrajă şi farmec pe care le provoacă mişcările lui.

Evantaie
Evantaie (YouTube)

Tipuri de evantai

Din punct de vedere istoric, diversitatea evantaielor a fost aproape întotdeauna în detrimentul capriciilor modei. Au existat evantaie de toate tipurile, având totodată nenumărate utilizări, care azi pot părea surprinzătoare.

- evantaie de lux : erau cele mai scumpe, nefiind confecţionate din pânză sau hârtie, iar tijele erau realizate din lemn fin, dintr-un strat subire de carapace de ţestoasă sau fildeş. Ca decoraţiuni foloseau diferite motive care produceau un efect deosebit asupra oamenilor care priveau imaginea în mişcare. Dacă erau oferite cu un cadou, de obicei erau livrate cu o gravură, care făcea aluzie la motivul respectivului cadou. De exemplu, dacă era oferit cu ocazia unei nunţi era imprimat numele mirilor sau o stemă a familiei. Formele au fost foarte variate în funcţie de ingeniozitatea şi inventivitatea designerului.

- evantaie cu parfum: Casa Kimmel din Londra a inventat evantaiele cu parfum. Prin mişcare emanau un miros plăcut şi bogat. Acest lucru a fost realizat prin impregnarea tijelor cu parfum folosind o tehnică sofisticată. În mod normal, tijele erau decorate cu desene ale plantelor sau florilor din care a fost făcut parfumul pe care îl emana.

- evantaiele spaniole se caracterizează prin îmbinarea tijelor cu pergament, piele de ied sau chiar cu piei preţioase impregnate cu mirosuri plăcute.

- evantaiul mască- Veneţia: în secolul al XIX-lea, la Veneţia, acest tip de evantai era folosit la numeroase baluri pe timpul Carnavalului. Unul dintre modelele de succes a fost cel cu ochelari, deoarece cu ei puteai observa pe cineva fără să fii descoperit.

- evantaiele Pericon mari au fost realizate cu dantelă şi şuruburi, au fost create în secolul al XIX-lea şi au fost folosite mai ales în lumea dansului, a teatrului şi flamenco.

- alte tipuri de evantaie: Există o mare varietate în funcţie de designerul lor, acestea au fost folosite pentru diferite circumstanţe sau ocazii cum ar fi: evantaie pentru domnişoare, domni sau oameni căsătoriţi, pentru seară, iarnă, vară, plimbare, excursie, nunţi sau doliu.

- evantaie comemorative: în care protagoniştii evenimentului reprezentat semnau pe spatele evantaiului.

Limbajul secret al evantaiului

(pixabay.com)

Este posibil să fi auzit ceva referitor la „limbajul secret al evantaiului”. Nu este altceva decât un limbaj folosit de doamne pentru a putea comunica cu un domn într-un mod discret. Este o limbă foarte largă şi variată în funcţie de ţară şi de timp.

Evantaiul a fost întotdeauna considerat un obiect de seducţie, eliberare - de sentimente şi emoţii - şi imaginaţie. Doamnele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, au folosit această formă de comunicare ascunsă pentru a le împiedica pe mamele lor să afle despre legăturile lor cu bărbaţii.

Câteva semnificaţii ale gesturilor

- Nu mă uita: împinge părul de pe frunte cu evantaiul.

- Sunt căsătorit: a şterge evantaiul de obraz.

- Pleacă, te rog: glisează-l peste ochi.

- Nu sunt disponibil: deschide şi închide foarte repede evantaiul.

- Vorbeşte cu mine: deschide evantaiul cu mâna stângă şi prefă-te că numeri tijele.

- Nerăbdare: lovirea în mod repetat a unui obiect.

- Când plec, urmaţi-mă: ţine evantaiul în faţa feţei sau a ochilor cu mâna dreaptă.

- Atenţie, ne urmăresc: aşezaţi evantaiul închis pe obrazul drept sau acoperiţi-vă ochii cu evantaiul deschis.

- Te iubesc: evantaiul se pune pe inimă.

- Te urăsc: aruncă evantaiul la pământ.

- Sunt logodită: face-ţi mişcări rapide pe piept.

- NU: evantaiul sprijinit pe obrazul stâng.

- Da: evantaiul se sprijină pe obrazul drept.

Când evantaiul a ajuns în Europa, a devenit un atribut feminin şi un instrument galant de rang social înalt, care apare în portrete. Există numeroase exemple ale acestor reprezentări de doamne cu evantai în pictura universală din toate perioadele. Pictori precum Goya, Velazquez, Sorolla sau Zuloaga, Sanchez Coello, Federico de Madrazo şi alţii au surprins în picturile lor legătura dintre o femeie şi evantaiul ei.

În Spania, primele evantaie au apărut în mâinile reginei Isabella de Bourbon, prima soţie a lui Filip al IV-lea, şi în „Doamna cu evantaiul”, pictată de Velasquez în secolul al XVII-lea. Mai târziu, în 1777, Goya pictează „The Sunshade”, unde apare o tânără femeie cu evantai. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pictorii care lucrau evantaiele îşi puneau semnătura pe ele doar când acestea erau cadouri pentru doamnele de rang înalt şi erau oferite de pictor. Începând cu secolul al XX-lea, a devenit ceva normal ca evantaiele să fie semnate când sunt pictate de mână.

În Spania, printre numeroasele familii de artizani se desprind două din Valencia - Guzman şi Blay Villa - care creează piese excepţionale. Amintim evantaiele care reprezintă unele dintre cele mai importante şi celebre picturi din lumea artei, precum „camera” lui Van Gogh, dar şi marele evantai Blay Villa, o piesă realizată în întregime din sidef, care are o greutate de trei kilograme.

Evantai cu combinaţie de fildeş şi lucrătură fină
Evantai cu combinaţie de fildeş şi lucrătură fină (Muzeul "Lázaro Galdiano", Madrid, Spania)

Leagănul acestei arte străvechi se află în Valencia în municipiul Aldaia, aici se menţin tradiţiile ce ţin de pictură, formă, structură etc. Firmele de textile realizează dantela cu preparatele speciale pentru evantai, în timp ce companiile de cherestea, furnizează materia primă din banană, mesteacăn, pară, bubinga, lemn de trandafir, palo santo sau abanos. Oamenii dispun de războaie de ţesut, podoabe în basorelief, lustruit, fierăstrău, asamblatori, pictori de fundal sau pictori de pânză evantai, un întreg lanţ care este esenţial pentru a produce un evantai.

Peste 200 de familii s-au dedicat acestei arte în Spania, însă astăzi au rămas doar trei artizani, printre care Guzman şi Blay Villa. Familia Guzman a început această lucrare în anii 1930 şi de trei generaţii lucrează atât cu lemn nobil, cât şi cu os sau sidef şi are cei mai renumiţi artizani, tăietori şi pictori. Familia Blay Villa este specializată în evantaie de sidef, os şi lemn nobil, fiind singurii producători din lume care încă se dedică fabricării evantaielor de sidef. Sunt şi evantaie cu inserţii de sidef- bucăţi mai mici- ce conferă evantaielor o strălucire unică şi deosebită. Fabricarea fiecăreia piese unice este o muncă laborioasă, motiv pentru care fiecare evantai trebuie să treacă prin mâinile a trei artizani diferiţi.

Păstrarea acestui meşteşug vechi de secole va înobila vestimentaţia femeilor, cât şi a caselor de modă, conservându-şi modul de lucru ce duce la păstrarea acestei arte minunate ce va străluci mulţi ani de acum înainte, încântându-ne ochii şi sufletul, dând astfel un nou sens vieţii noastre. Acesta este un bun exemplu şi pentru restul creaţiilor populare care încet, încet încep să se piardă.

Ar trebui să încercăm să păstrăm tradiţiile culturale, care definesc fiecare neam în parte, cu frumuseţile şi lucrurile deosebite pe care le prezintă. Să NU uităm că arta ne dezvăluie esenţa frumuseţii, care redă bucuria spiritului.