Experienţa unei scriitoare la Floreasca: A început să-mi împingă tija înapoi în deget, în os, în ce e ea înfiptă acolo. Pe viu

Scriitoarea Mihaela Baran a relatat în mai multe postări pe pagina sa de Facebook experienţa prin care a trecut la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, unde a ajuns la începutul acestei luni în urma unui accident în care şi-a rupt degetele.

Potrivit scriitoarei, în momentul în care a ajuns la Spitalul Floreasca nu s-ar fi respectat protocoalele, fiind dusă la secţia de ortopedie şi nu la cea de chirurgie plastică.

“La Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, protocoalele sunt pentru tractoare”, a precizat scriitoarea, adăugând că a ajuns la secţia potrivită după aproximativ două ore de la sosirea în spital.

Totodată, scriitoarea susţine că, la ortopedie, a fost bandajată “peste sânge, peste mizerie”, doar când “mânuţa începea să se înnegrească” şi că nu a primit niciun calmant timp de câteva ore.

La un moment dat, povesteşte Mihaela Baran, tija pe care o avea într-unul dintre degete a ieşit de la locul ei şi unul dintre rezidenţii spitalului a rezolvat situaţia “pe viu”:

“Într-un deget am o tijă, broşă am înţeles că se numeşte. Nu ştiu cum se bandajează corect aceste broşe, dar aşa cum am fost eu bandajată, era o chestiune de timp până să înceapă să se deplaseze. […] Rezidentul mi-a zis că, gata, azi rezolvăm, îmi scoate firele şi îmi va rearanja broşa. A scos firele, mi-a comandat scurt ‘să nu cumva să mişcaţi mâna’, s-a opintit niţel şi-a-nceput să-mi împingă tija înapoi în deget, în os, în ce e ea înfiptă acolo. Pe viu! Aş vrea să am cuvinte pentru durerea pe care am trăit-o, dar n-am”.

În continuare, redăm seria de postări:

Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca şi sindromul God

Episodul 1: Protocoalele sunt pentru tractoare

Drăguţii mei, experienţa asta e de povestit şi o să v-o povestesc pe toată! N-o să omit nimic.

RECAPITULARE:

Pentru cei care nu au fost pe fază, acum aproape trei săptămâni, am căzut ca bolovanul şi mi-am rupt câteva degete.

Aş fi putut să le rup şi eu ca toţi oamenii, da’ nu, io le-am făcut zob, zob!

Zbang, sunt de urgenţă la salvare, zbang, ajuns la Spitalul Floreasca, zbang, începe serialul horror.

În secunda în care am intrat în spital, un medic m-a văzut trecând şi-a aruncat ochii la mână mea, s-a făcut vag verde şi io odată cu el, şi-a întrebat-o pe doamna de pe salvare:

- o aduci la noi, nu?

- nunu, zice doamna, mergem la Ortopedie

În primele două ore, sau poate a fost doar o oră jumate, dar mie, de durere, mi se lăbărţase timpul, care e relativ, când eşti vai de mama ta, după cum ştiţi, deci, am stat şi-am atârnat degeaba la ortopedie.

Spun că am atârnat degeaba pentru că am aflat ulterior că această problemă cu rupt degete în ultimul hal ţine, din start, de chirurgie plastică şi niciodată de ortopedie.

N-o zic eu, ci protocoalele spitalului, se pare.

Am stat, frăţiorii mei, într-un cabinet cu un medic şi câţiva rezidenţi şi am ascultat discuţiile lor despre unde mai fac ei comandă de mâncare, unde-s bune coastele şi-alte d-astea.

În tot timpul ăsta, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau un calmant.

La un moment dat, când mânuţa mea începea să se înnegrească, au hotărât că e momentul să mă bandajeze.

Aşa, pur si simplu, peste sânge, peste mizerie, peste astea..

După aceste două ore, medicul de care vă povesteam la început, care m-a văzut de cum am intrat în spital, a venit şi m-a luat de la Ortopedie, să mă ducă la Chirurgie Plastică. Era nervos. Nu pe mine, ci pe colegii lui, sau pe sistem sau pe naiba ştie ce, dar nu pe mine.

Mi-a zis:

- ce ţi-am zis eu?! Trebuiau să te aducă la noi din start!

Ăsta-i protocolul pentru genul ăsta de accident. N-are treabă Ortopedia!

Şi-uite-aşa am învăţat prima lecţie: La Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, protocoalele sunt pentru tractoare!

Două ore! Două ore de timp preţios.. duse.

**

Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca şi sindromul God

Episodul 2: Dacă eşti Dumnezeu de mic, când ajungi mare, numa' te joci!

Ieri, am rămas în punctul în care un medic de la Chirurgie plastică a venit şi m-a luat de la ortopedie, unde stăteam degeaba de ceva timp, să mă ducă la camera de gardă de la chirurgie plastică.

Nu m-a dus direct, că nu există la noi aşa ceva, m-a lăsat în apropiere, pe un scaun, să aştept. Nu ştiu cât. Pot spune doar că am avut timp să-mi sun toţi apropiaţii care erau verzi de îngrijorare.

Aş vrea să am mai bine definit în minte elementul timp, dar eram în stare de şoc şi să mă uit la ceas era ultima mea grijă.

Într-un final m-au chemat.

La camera de gardă ştiţi cum e, balamuc. Au început analizele, ekg-urile, forfotă, unul intra, altul ieşea, d-astea. M-au anunţat că tre’ să mă opereze de urgenţă.

De urgenţă, auzi…. Ahahahahahaaaaaaaaa!

Cred că absolut toată lumea este de acord că Spitalul de Urgenţă este singurul loc de pe pământ unde nu se face nimic de urgenţă, iar filmele-alea la care ne uităm, în care vin oameni cu urgenţe la spital şi medicii strigă “pregătiţi sala de operaţiiii, că veniiiim”, sunt SF-uri pentru noi.

Totuşi, ca să nu fie toate rele, aici, la camera de gardă, am avut parte de prima privire empatică şi primele vorbe blânde,

Era o domnişoară tânără, asistentă, credeam eu.

Ieri am aflat că, de fapt este medic rezident şi i-am aflat şi numele.

(trebuie să văd dacă este ok să le fac publice numele şi revin la asta).

Domnişoara tânără şi drăguţă şi complet copleşită de treabă iese din cameră şi intră o farfuză, sigur, sigur asistentă sau infirmieră, care începe să zbiere ca o sifilitică:

- afară toată lumea, ce e dezordinea asta aici?

Am ieşit, ce naiba era să fac.

Am ieşit, am intrat, iar am ieşit, iar am intrat, după cum mi se ordona.

Apoi, a venit medicul care urma sa mă opereze, am vorbit puţin despre analizele mele (o să revin la asta) şi-a dispărut.

Şi mai apoi, că aici voiam să ajung, a venit un băieţaş tânăr şi foarte arogant şi mi-a comandat scurt:

- haideţi cu mine!

Am mers o grămadă până la un alt cabinet unde m-au bandajat din nou.

Recunosc că mi s-a părut halucinant. Să mă bandajezi din nou, peste un bandaj deja existent, fără ca rănile să fi fost măcar minimum dezinfectate.

Acum, privind în urmă, înţeleg mai bine: nu mă rebandajau, ci îmi făceau atela care urma sa fie pusă după operaţie.

Şi pentru că înţeleg, mă îngrozesc.

Să vă explic:

- atela mea ţine aproape de la cot, până deasupra degetelor, pe partea inferioară a mâinii, deci pe partea cu palma.

În dreptul degetelor are o înclinaţie de 30 de grade, ca să forţeze degetele să stea drepte. Ştiu asta pentru că Miercurea asta mi-au refăcut atela, că se rupsese.

Ei bine, doamna care mi-a făcut acea primă atelă, mi-a făcut-o pe partea superioară a mâinii, ceea ce înseamnă că aproape trei săptămâni am stat într-o poziţie absolut incorectă cu degetele. Primele trei săptămâni de la operaţie. Poate cele mai importante.

Dar să revenim la scenă: eu stând pe un scaun, doamna care făcea atela era cu treaba ei, iar în lateralul meu, puştiulică de care vă ziceam, sprijinit de un toc de uşă, urmărea scena.

În timp ce doamna bandaja, îmi prinde greşit un deget.

Nu vreţi să ştiţi cum arătau degetele mele, strâmbe, negre deja şi date pe spate şi rupte ca vai de ele şi nici nu pot pune poze, că sunt horror şi vă omor de inimă, dar dacă vreţi să vedeţi, vi le dau în privat.

Deci, doamna îmi prinde un deget şi iată şi primul meu “au” din seara aia.

În total, de când ajunsesem la spital, până la momentul pe care vi-l povestesc, trecuseră vreo 4 ore. Nu primisem niciun calmant.

- au, zic, mi-aţi prins degetul!

Ei bine, drăguţilor, ăsta a fost momentul în care s-a activat puştiul de care vă ziceam şi-anceput să urle, de mi-ar fi sărit supa din lingură, dacă aş fi mâncat supă, desigur!

- lăsaţi-o să-şi facă treabaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, zbiară guguştiucul, ce aveţi?!

- n-am nimic, dar mi-a prins degetul…

Nu s-a oprit, a urlat continuu. Habar n-am ce zicea, că eram vag copleşită de-ale mele, dar ştiu sigur că am repetat de cel puţin 10 ori “vă rog să nu mai ţipaţi”, “vă rog să vă opriţi” şi “vă rog să mă lăsaţi în pace”.

Nu s-a oprit.

Am plecat din cabinet spre liftul care urma sa mă ducă la etaj, unde era sala de operaţii.

Puştiul încă urla. Eu mă uitam la el şocată şi înfrântă. Nu ştiam ce să-i spun, că nu pricepeam nici ce vrea şi nici de la ce i s-a aprins fitilul.

Bănuiesc că există şi medici rezidenţi care uită să-şi ia medicamentele, că altfel nu-mi explic.

Când am ajuns lângă lift a urlat cel mai tare următorul lucru:

- n-am urlat până acum, dar acum urlu: adică, EU, MEDIC, mă plimb cu dumneavoastră prin tot spitalul şi dumneavoastră… Nu e treaba mea să fac asta.

- dar a cui treabă este? întreb eu

- a brancardierilor, zbiară în continuare micuţul

- şi de ce faceţi dumneavoastră asta, atunci? Ca să aveţi motiv să ţipaţi la pacienţi?, am întrebat eu.

N-a mai răspuns.

A venit liftul, am urcat şi pentru că, în sfârşit, se lăsase liniştea, l-am întrebat:

- nu vă supăraţi, de ce v-aţi făcut medic?

N-a mai răspuns!

M-am uitat la el, mi l-am imaginat peste 10, 20 de ani şi m-au luat frisoanele.

Va urma..

**

Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca şi sindromul God

Episodul 3: Like

Aş vrea ca azi să terminăm cu postările despre păţaniile de la Urgenţă, ca să ne putem întoarce la hăhăiala noastră obişnuită, aşa că am să punctez scurt toate întâmplările, ca să pot ajunge la cea mai rea.

Mbun..

Ajung, condusă de rezidentul oribil, în salonul de la etajul 5, de unde trebuia să fiu preluată pentru a intra în sala de operaţie.

Mă bagă într-un salon cu trei paturi, unde mai sunt încă două doamne operată. În salon, 800 de grade. Nici nu se poate respira.

Doamnele îmi spun că aşa e mereu, d-aia stau cu geamul deschis, dar acum l-au închis asistentele pentru mine.

Mă mai anunţă că deşi avem toaletă în cameră, nu avem voie să o folosim, că e a asistentelor. Noi, dacă avem nevoie, tre’ să mergem în alte saloane, peste alţi oameni.

Operaţie, nani, trezit dimineaţă, vizită, externare, urmând a veni din două în două zile la pansat.

De pansat, m-a pansat aproape mereu un medic rezident, care a participat şi la operaţie.

Pansatul decurge aşa: se desface bandajul, se şterge rana scurt cu Betadină, se mai pune un tifon cu aceeaşi Betadină peste, se pansează la loc!

La a patra vizită la pansat, când rezidentul obişnuit l-a rugat pe alt rezident să mă rezolve, am înţeles ce înseamnă de fapt un pansat corect!

Acest nou rezident, care nu era român, că vorbea cu accent, o să mă chinui să-i aflu numele, mi s-a părut o rază de soare în întuneric!

Pentru el pansatul însemna cu totul altceva.

Şo, mi-a desfăcut bandajul, mi-a curăţat toată mâna, mi-a curăţat spaţiul dintre degete, mi-a explicat că mai transpiri şi e bine să fie curăţat, mi-a dat cu Betadină, cu alifiuţă, mi-a explicat fiecare pas, mi-a lipit bandajul cu alt leucoplast, zicându-mi că cel de mătase transpiră, mi-a povestit că vine după o gardă lungă şi că mai are mult de stat, a zâmbit tot timpul, etc.

Dacă n-aş fi riscat să par paralila, l-aş fi luat în braţe şi l-aş fi albit de pupături, că aşa ajungi simţi când cineva te tratează ca pe-un om, la Urgenţă.

Dar, din păcate, l-am văzut o singură dată.

Să ne întoarcem la pansatul din două în două zile.

Într-un deget am o tijă, broşă am înţeles că se numeşte,

Această broşă arată că un cârlig de metal. Un cârlig de metal, înconjurat de aţele tifonului.

Nu ştiu cum se bandajează corect aceste broşe, dar aşa cum am fost eu bandajată, era o chestiune de timp până să înceapă să se deplaseze.

Şi-a început! A început să iasă de la locul ei.

Şi mai grav este că nu ieşea şi ea paralelă cu degetul, ci în sus, făcând un unghi de 45 de grade cu degetul.

Având vârfurile degetelor lăsate libere, această broşă era chiar la limita bandajului. O vedeam cum stă sculată, gata să se agaţe de orice.

Mi-era groază să şi respir.

Acum două săptămâni, îi spun rezidentului că uite ce se întâmplă.

El îmi zice că e ok, deşi tija ieşise destul de mult.

A doua zi, deşi nu aveam programare, m-am dus din nou la spital, pentru că mai ieşise puţin. A zis din nou că e ok şi a trebuit să-l rog eu să bandajeze şi degetele, că poate oprim din ieşit sărăcia de broşă.

Săptămâna asta, Miercuri, am avut din nou programare.

Rezidentul mi-a zis că, gata, azi rezolvăm, îmi scoate firele şi îmi va rearanja broşa.

Am întrebat dacă doare, a zis că nu, m-am liniştit!

A scos firele, mi-a comandat scurt “să nu cumva să mişcaţi mâna”, s-a opintit niţel şi-a-nceput să-mi împingă tija înapoi în deget, în os, în ce e ea înfiptă acolo.

Pe viu!

Aş vrea să am cuvinte pentru durerea pe care am trăit-o, dar n-am.

Cred că mi-a luat 10 minute să pot respira normal din nou.

Îmi săreau necontrolat lacrimile şi bâguiam prostită:

- cum e posibil, cum e posibil să faceţi aşa ceva fără anestezie?

Cum, cum e posibil?

Va urma..

P.S. Revin imediat şi cu ultima parte.

**

Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca şi sindromul God

Episodul 3: Like – partea a doua

Încep cu o mică paranteză: vă rugăm să nu uitaţi că în seara operaţiei, turbată de cap, am scris şi-am postat pe feisbuc primele impresii, că vă ziceam eu că e important. Mbun,

Din surse sigure am aflat că au citit şi că nimeni de acolo nu mă agreează.

Să repet?

Deci, medicii care ar trebui să aibă grijă de mine, nu mă agreează şi nu mă-nghit nici cu o basculantă de lămâi, pentru că am îndrăznit să scriu despre problemele din spital.

Nu minciuni, doar adevărul care ne face măciucă părul.

Iar ei, efectiv, nu agreează asta!

Am închis paranteza.

Să ne întoarcem puţin la rezidentul care m-a văzut o dată la două zile.

La început a fost ok. Venea, îşi făcea treaba, nu era dulce, dar nu era nici acru.

Era ok.

La ultima mea vizită acolo, cea în care mi-a înfipt tija în deget, pe viu, n-a mai fost ok. Nu ştiu ce s-a întâmplat, ori a aflat mai târziu, de la restul medicilor, că am scris despre ei şi-am postat pe feisbuc, ori, pur si simplu se săturase de faţa mea, c-a luat de cum am intrat şi i-am spus că s-a rupt tija:

- aaaaa, aţi făcut treabă!

- ce treabă să fac, măi omule, cu o vâslă-n loc de mână? E o sărăcie de atelă, destul de subţire pe care o port de aproape trei săptămâni!

Crezi c-am tras cu dinţii de ea?

Apoi, după ce mi-a înfipt tija (broşa) în deget, PE VIU, de am crezut că îmi stă inima-n loc, s-a uitat la mine ca la cea mai penibilă drama queen, a aşteptat să termin cu hohotele de căcat şi de sanchi, durere, şi mi-a zis:

- doamna Baran, să ştiţi că aveţi un prag al durerii extraordinar de scăzut!

Adică, să fim serioşi, durerea e complet disproporţională cu ce v-am făcut!

Eu eram interzisă. Şi de schimbarea bruscă de atitudine şi de ce spune.

L-am întrebat dacă există oameni cărora le înfige tije metalice în degete şi ei nu simt durere şi a zis că normal. La mine e problema. Eu exagerez.

Apoi, m-a trimis să-mi fac o nouă atelă, la alt cabinet, dar înainte să plec, a zis că iese cu mine pe hol, că mai are să mă întrebe ceva. Şi mă întreabă:

- dumneavoastră luaţi multe calmante, nu-i aşa?

- cum adică, multe calmante?, zic eu

- păi mi-aţi spus că luaţi Doreta şi ce mai luaţi acolo

- păi, v-am spus, da, pentru ca dumneavoastră mi-aţi dat Algocalmin pe reţetă, când am ieşit din spital şi a trebuit să fac cumva ca să nu mă smintesc de durere.

Dar am luat cam 6 zile. Când au fost durerile mai mari.

Se vedea pe faţa lui că nu mă crede, aşa că insistă:

- adică, vreţi să-mi spuneţi mie că acum nu mai luaţi?

N-am mai rezistat, buburuji şi l-am întrebat şi eu:

- vă rog să nu vă supăraţi, dar de când am intrat în cabinet, îmi puneţi chestii în cârcă. Ba că am fost neglijentă cu atela, ba că mă vait aiurea, când nu e cazul, iar acum mi se pare că încercaţi să mă scoateţi şi vag drogată..

De ce faceţi asta?

Nici nu mai ştiu ce-a răspuns, că era o platitudine aşa mare, c-am uitat-o în secunda doi.

Şi uite-aşa ajungem la întâmplarea care dă numele amintirii de azi: Like

Ajung la celălalt cabinet, unde trebuia să-mi facă atela nouă, mă întâmpină un băiat tânăr şi foarte decent.

Îi dau foaia cu indicaţiile pentru atelă şi omul se apucă de treabă.

În timpul ăsta, din cabinetul de lângă, vine un alt medic, cam la 60 de ani, foarte zâmbitor.

Începe să se-nvârtă prin cameră, aruncă o glumiţă, se mai plimbă puţin, mai bagă una şi-ncă una, foarte simpatic, aşa.

Am râs, nah, am râs şi m-am gândit cu recunoştinţă că m-a văzut umflată de plâns, după episodul cu tija şi încearcă să mă scoată din stare.

Mai există şi oameni!..

I-am mulţumit în gând!

Bine, cum băiatul cu atela terminase treaba, m-am ridicat să ies şi-am mulţumit şi tare:

- sărumâna mult că m-aţi făcut să râd! Aveam mare nevoie!

Iar el răspunde:

- eh, lăsaţi! Sper că acum să ne daţi like pe feisbuc!

Voi auziţi?

Deci, m-a pufnit plânsul şi-am plâns de nervi şi neputinţă, până am ajuns acasă!

Ăştia sunt medicii de la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, dragii mei.

Nu numai că se anunţă între ei, gen, vezi că vine zdr3anţa blondă, nuuu, se-apucă să fie sarcastici cu pacienţii, pe modelul: aha, asta-I fufă carew-a scris? Lasă, că mă ocup io de ea.

Glumesc puţin, la sanchi, şi dup-aia io bag p-aia cu feisbucu’, să vadă că ştim şi ne doare-n p..ă de feibucul ei!

Ce ruşine mi-ar fi să ajung la vârsta aia şi să constat că nu sunt decât un guguştiuc infantil, care “are el grijă de pacienţi”. Să nu rămână nimic neplătit!

Aşa că, măi, doctore, de la mine ai un mare like!

Sper să se-adune multe, multe de tot, de la toată lumea, de să nu mai poţi închide uşa de la frigider!