Fetele Pădurii

Pictură de Paula Iacob (Epoch Times România)
Adrian Bucurescu
11.10.2012

Folclorul românesc, poate cel mai bogat din Europa, este plin de făpturi măiestre, benefice sau malefice, a căror existenţă, pusă la îndoială de sceptici, este deseori confirmată de bătrânii care au văzut multe la viaţa lor. Cam aşa se întâmplă şi cu Fetele Pădurii, confundate ba cu Zânele, ba cu vrăjitoarele.

Numeroasele denumiri nu fac decât să încurce urmele care ar duce la adevărata lor identitate. Astfel, li se zice Solomonărese, Solomonese, Solomonăriţe, Solomonite ori Solomăriţe, ceea ce sugerează că ar avea legături cu enigmaticul Ordin al Solomonarilor.

Printre alte denumiri ale acestor femei sau fete minunate se mai numără: Şoimance, Şoimăriţe, Miluite, Nagode, Fermecătoare, Doftorese, Moaşe, Descântătoare, Vâlve, Săiastre, Legătorese, Moroştese, Moroande, Săgetătoare, Irodiţe, Cărturărese, Muşate, Năzdrăvane, Meşterese, Deochetoare, Vrăjitoare, Ursărese, Zârnoaice, Bosconitoare, Colindătoare, Lecuitoare, Ursitoare, Măiastre, Fetele Codrului, Fetele Pădurii, Pădurence, Fetele Câmpului. Unele dintre aceste denumiri se regăsesc şi la masculin, pentru Solomonari.

În cercetările de-a lungul şi de-a latul ţării noastre, în cruciş şi-n curmeziş, am dat şi de semnele Solomonăreselor, mai tainice chiar decât ale Solomonarilor. Unele atribute ale lor le aparţin şi Ielelor, Zânelor sau Rusaliilor. Pe cine vedeau însă drumeţii întârziaţi dansând noaptea prin poieni sau pe câmpuri este greu de spus.

Fetele Pădurii, Codrencele sau Pădurencele, cum li se mai spune, au fost semnalate de oamenii de cultură încă de la începutul veacului al XIX-lea, mai ales în Ardeal şi în Maramureş. Despre ele se spunea că vorbeau o limbă pe care localnicii nu o înţelegeau, dar, în urma deselor întâlniri cu oamenii, ar fi izbutit asimilarea unui vocabular destul de sărac al limbii române. E posibil ca acea limbă neînţeleasă de oamenii obişnuiţi să fi fost geto-daca?

E oare prea târziu să se mai cerceteze existenţa acestor femei sălbatice? Se spune că aveau glasuri deosebite, cântând nemaipomenit de frumos. Se spălau, de obicei, la izvoarele din păduri. Se mai zice că, în noaptea de Sânziene, aceste fete minunate rup vârfurile florilor, luându-le puterea şi miresmele, căci tot ele sunt stăpânele florilor de leac, ale florilor rare, ale celor magice, ale apelor minerale şi termale, ale vânturilor, munţilor şi codrilor.

Fetele Pădurii au plete castanii, atât de lungi şi de bogate încât le acoperă tot trupul. De obicei, sunt frumoase ca nişte Zâne şi voinice. Unele au şi copii, dar folclorul nu dă lămurire despre taţii acestora. Se crede că ele călătoresc numai noaptea şi pot lua chip de fete, de babe, de fiinţe jumătate fată şi jumătate peşte sau mamifer, îndeosebi iapă. Unii le descriu ca fiind vesele, cântând şi horind.

Se mai spune că Pădurencele sunt încălţate cu ciubote sau cizme de lemn. Umblă despuiate sau îmbrăcate în scoarţă şi muşchi de copac. Se feresc de bărbaţii care poartă brâu, curea, brăcinar de tei.

O vrăjitoare din Maramureş o descrie pe una dintre Pădurence astfel: ”Apoi Fata Pădurii e femeie ca şi femeile, numa au obrazu stâng flocos, ci celălalt e hireş. Eu am meşteşugu meu, că ea n-are putere pă mine. Unde tună din cer înt-oarece claie de orz, o de grâu, apoi claia arde; apoi ce rămâne, apoi ia nouăzeci de grăunţe şi le poartă la tine şi tămâie care e slujită de nouă ori în beserică. Apoi acolo le poartă în jeb la tine şi şohan n-are putere Fata Pădurii pa tine”.

Tot în Maramureş se spune că un om a prins-o pe o Fată a Pădurii la fântână şi a legat-o cu un brâu de tei. Înainte de a o elibera, omul a întrebat-o la ce leacuri sunt bune ierburile tămăduitoare. Atunci, ea i le-a spus.

În legendele din Lunca Ialomiţei, Fata Pădurii sau Fata din Pădure este foarte frumoasă, cu părul verde, lung până la călcâie, şi are un glas minunat, care se aude din când în când prin păduri. Despuiată sau îmbrăcată, ea îşi schimbă culoarea trupului sau a veşmintelor după anotimpuri: la începutul primăverii e mai mult fumurie, vara e verde sau aurie, toamna e galbenă, castanie sau ruginie, iar iarna este albă; de aceea, este foarte rar văzută de oameni.

Înainte de a intra într-o pădure, femeile care vor să culeagă de acolo ierburi de leac îi cer voie. Iată o variantă pe care am cules-o din Sărăţeni, judeţul Ialomiţa:

Fată din Pădure,

Doamnă prea frumoasă,

Mintoasă

Şi miloasă,

Cu noaptea-n cap m-am sculat,

Pe faţă m-am spălat,

Părul mi l-am pieptănat,

Haine curate am îmbrăcat,

La Cei de Sus m-am închinat,

La pădure am plecat,

Pe Fata Pădurii o am rugat,

Ierburi de leac am adunat,

Un codru de pâine albă i-am lăsat,

Ea m-a binecuvântat –

Leacuri să fie!

Dacă au existat sau mai există încă Fetele Pădurii, e greu de spus. Unele descrieri ale lor trimit la atributele Zeiţei Diana, care obişnuia să umble prin păduri, fiind şi patroană a vânătorii. Să fie descântecul de mai sus o amintire românească a imnelor sau rugăciunilor închinate Dianei, căreia grecii şi tracii îi mai spuneau şi Artemis? Cine ştie... Dar dincolo de toate, impresionează atmosfera poetică, plină de farmec, ce înconjoară legendele cu Fetele Pădurii.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
sau prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
O presă independentă nu poate exista fără sprijinul cititorilor