Filozoful Bernard Henry-Levy, interviu cu un comandant al forţelor ucrainene care rezistă încă în Azovstal

Ploaie de foc peste Azovstal
Ploaie de foc peste Azovstal

După aproape 3 luni de invazie a forţelor ruse în Ucraina, unul dintre punctele în care forţele Ucrainei au rezistat eroic este uzina de oţel Azovstal.

În ciuda capturării oraşului Mariupol de către forţele de ocupaţie, conducerea militarilor care au rezistat atacurilor ruse în Azovstal refuză să se predea, arătând un spirit de sacrificiu de neînţeles pentru o mulţime de oameni astăzi.

Publicăm mai jos interviul luat de celebrul filozof Bernard Henry Levy unuia dintre comandanţii care refuză să se predea şi continuă să lupte în Azovstal. Credem că textul este o mărturie a "stofei" din care sunt făcuţi eroii, o matrice pe care o credeam pierdută, şi care îşi face reapariţia în lumea umană.

"Acesta este cel mai uluitor interviu pe care l-am realizat de mult timp, notează Bernard Henry-Levy pe site-ul său.

***************

Ilya Samoilenko, în vârstă de 27 de ani, are o faţă frumoasă, palidă, un ochi care pare să fi fost rănit şi o barbă neagră care este ciudat de bine tunsă.

Este comandantul adjunct al ultimului contingent de luptători care rezistă în uzina de oţel Azovstal din Mariupol.

Se află la 30 de metri sub pământ şi răspunde la un apel pe Zoom, fiind iluminat de o lumină rece şi slabă.

Crede că el şi miile de camarazi ai lui vor muri în următoarele zile, poate ore.

BHL: Este o onoare să vorbesc cu dvs.

IS: Sunt foarte fericit să vorbesc cu dvs. L-aţi cunoscut pe comandantul nostru anul trecut la Mariupol. Avea lucruri bune de spus despre dvs.

BHL: Care este situaţia în Azovstal acum?

IS: Aceeaşi ca ieri, alaltăieri şi acum trei zile. Au trecut şapte zile, poate opt. Nu mai ştiu pentru că nu mai putem avea o măsură a timpului care trece, nu putem face diferenţa dintre zi şi noapte. A trecut aproximativ o săptămână sub presiunea crescândă din partea inamicului. Îşi trimit tancurile, folosind tunurile navelor, avioanele, totul.

BHL: În Occident, auzim că ruşii atacă mai ales din aer.

IS: Aşa era. Dar nu mai este adevărat. În ultimele zile şi-au diversificat căile de atac, folosind forţe speciale pentru a efectua atacuri la sol.

BHL: Deci, vă luptaţi corp la corp?

IS: Da. Este în valuri, şi aceste valuri ne sleiesc. Avem reputaţia de a fi cel mai bun batalion din Donbas. Dar am obosit. Este un ritm infernal. Nu putem ţine pasul cu atacurile succesive şi nu avem timp să ne recuperăm după ele.

BHL: Care estimaţi că este puterea forţelor speciale ruse?

IS: Câteva sute de oameni. Sprijiniţi de armament avansat, de care noi nu mai avem. Dar suntem mobili. Cunoaştem fiecare tunel, curbă, încăpere puternică şi scut ale celor doisprezece kilometri pătraţi ai fabricii - ca pe propriul nostru buzunar. Este teritoriul nostru. Nu îi lăsăm să-şi consolideze poziţiile.

O clipă de hotărâre, chiar de bucurie, răzbate în vocea lui, care părea copleşită.

BHL: Cum staţi cu muniţia?

IS: Aceasta este problema noastră numărul unu. Mai avem pentru o săptămână, poate două. Dar nu mai mult. La fel şi cu mâncarea şi apa. Şi avem zero arme grele, tancuri, mortiere, vehicule blindate: zero. Adevărul este că nimeni nu s-a gândit că luptele aici vor continua atât de mult timp. Nici măcar noi.

Sunt în contact cu un grup de veterani americani din Washington, care intenţionează să folosească drone pentru a reaproviziona centrala. Îi spun asta. Îmi răspunde, dar trebuie să repete pentru că o explozie înăbuşită îi acoperă vocea.

IS: N-o să meargă.

BHL: De ce nu?

IS: În primul rând pentru că cea mai apropiată zonă de lansare este la 150 de kilometri. Şi în al doilea rând, pentru că prima dronă care va zbura peste uzina noastră va fi doborâtă imediat. Nu, este imposibil. În lipsa unui miracol, suntem condamnaţi. Este doar o chestiune de zile.

Mă gândesc la Masada. A ghetoului din Varşovia. De Roncevaux din Cântecul lui Roland. La paznicii de la Waterloo care au murit, dar nu s-au predat. Îi amintesc de toate acestea. Dă din cap. Pare să ştie despre ce-i vorba.

BHL: Ilya, este ceva ce nu înţeleg. Dacă asediul este total şi nu ai ieşire, de ce ruşii nu încep un asediu fără să facă nimic, lăsându-vă să muriţi de foame şi sete?

IS: Pentru că vor să ne omoare. Unul câte unul. Avem cazuri de camarazi pe care i-au capturat. I-au executat, încălcând legile războiului. Mamelor lor li s-a trimis fotografia, făcută telefoanele victimei. Unul a fost sufocat într-o pungă de plastic într-un câmp de secară.

Întreb dacă îmi va furniza aceste imagini.

IS: Da. Dar trebuie să înţelegi ceva. Rezistenţa noastră îi înnebuneşte. Dacă nu eram noi, ei ar fi declarat victoria la Mariupol pe 9 mai. Suntem un ghimpe în coasta lui Putin, un os înfipt în gâtul lui, un simbol pe care vrea să-l distrugă.

BHL: Pentru lume, sunteţi eroi.

IS: Ah, eroi... Ştiu că oamenii spun asta. Dar nu. Suntem soldaţi. Avem ordinele noastre. Doar le executăm.

BHL: Ce ordine, mai exact?

IS: Să ţinem frontul. Şi apoi să-l mai ţinem niţel. Încă o săptămână. Apoi încă una. Cartierul General ştie că fiecare zi câştigată este o zi pierdută pentru agresor. Iar poporul ucrainean ne urmăreşte. Atâta timp cât rezistăm, ei vor rezista. Dacă renunţăm, va fi o lovitură majoră.

Spune asta fără vreo mândrie specială – de parcă ar fi fost evident.

IS: Toată lumea de aici a trecut la doi paşi de moarte. Dar ceea ce contează nu sunt vieţile noastre. Ceea ce contează este Ucraina. Ucraina trebuie să câştige. Iar pentru ca Ucraina să câştige, trebuie să rezistăm. Murim după. Singurul lucru exclus este renunţarea, predarea. Există o mulţime de linii de front în Ucraina unde exemplul nostru inspiră curaj. Nu avem dreptul să uităm asta. Ne aflăm într-un punct istoric.

Obiectez spunându-i că eroii nu trebuie să moară, că valorează mai mult pentru oamenii lor în viaţă decât morţi. Admite asta, dar fără tragere de inimă.

IS: Este adevărat că avem lucruri de transmis, experienţă de luptă, povestea. Ucraina nu duce lipsă de eroi. Dar tinerii patrioţi au încă multe de învăţat.

Conexiunea este întreruptă. Sun din nou.

BHL: Pentru ca tu să transmiţi lucrurile mai departe, Ilya, trebuie să trăieşti. Colegii tăi comandanţi, statul major, trebuie să găsească o modalitate de a va scoate de acolo.

IS, sarcastic: Ah, da, conducerea ne va ridica un monument frumos!

BHL: Nu. Se întâmplă să ştiu că salvarea unităţii tale a devenit o prioritate strategică la Kiev.

Pare surprins. Detectez în ochiul lui bun o sclipire de bucurie copilărească.

IS: Poate. Mulţumiri. Este adevărat că comandantul nostru a vorbit cu preşedintele Zelenski de mai multe ori în ultimele două săptămâni. Dar nu putem ridica steagul alb. Au murit prea mulţi dintre ai noştri. Sute. Nu avem voie să moară degeaba.

BHL: Am înţeles. Dar o operaţiune de salvare, o extracţie; ce e în neregulă cu asta?

IS: Nu e posibilă. Am prefera totuşi să murim decât să suferim umilirea unei capitulări. Cuvântul acela — predare — nu este în vocabularul nostru.

IS: Măcar există o veste bună...

Face o pauză, ridică privirea spre tavan. Dintr-o dată pare să aibă probleme cu respiraţia.

BHL: Veşti bune aveţi?

IS: Nu mai sunt civili aici.

Repetă observaţia, rar.

IS: Am evacuat civilii. Acum lucrurile sunt mai uşoare. Nu mai avem oameni nevinovaţi în preajmă, care ar putea fi puşi în pericol din cauza operaţiunilor noastre. Mâinile noastre sunt libere să lupte.

BHL: Cum este moralul oamenilor tăi?

Este bun. Au greutatea ţării pe umeri şi nu mai au de ales. Ei trebuie să-şi menţină moralul şi să ţină linia. Problema este cu răniţii...

BHL: Ai mulţi?

IS: Da, câteva sute. Ar trebui evacuaţi. Dar ruşii nu o vor permite. Aşa că rămân aici. Sunt neliniştiţi şi nu ştiu ce să facă. Unii sunt din ce în ce mai rău. Eu însumi am fost rănit de câteva ori.

BHL: Aveţi doctori?

IP: Medici. Dar n-au ce le trebuie. Tot ce pot face este să ofere îngrijiri de urgenţă. Dar fac minuni. Închid găurile. Cos rupturile. Iar cei peticiţi se întorc la luptă, tremurând de febră, cu un ochi mai puţin, cu un membru lipsă, în cârje şi bandaje.

BHL: Aţi avut decese, desigur.

IS: Desigur.

BHL: Le oferiţi onoruri? Când îi îngropaţi?

IS: Avem o ceremonie militară. Dar nu le putem oferi un loc de odihnă. Într-o zi, asta se va face. Pentru că şi asta este datoria noastră. Deocamdată însă îi punem într-un frigider uriaş la capătul unuia dintre etajele de la subsol. Cu excepţia…

Din nou, ridică privirea spre tavan. De parcă informaţia ar fi sensibilă.

IS: … doar că ruşii au atacat această cameră rece zilele trecute şi au distrus-o. De atunci trăim în mijlocul morţilor noştri. Sunt tovarăşii noştri. Sperăm ca în cele din urmă, după ce vom pleca, cineva va avea grijă de ei.

I se frânge vocea. Faţa lui devine înceaţoşată şi palidă. Reia de unde a rămas.

IS: Apoi sunt camarazii ale căror trupuri nu le putem recupera pentru că au căzut în no mans land (ţara nimănui). Inamicul ne împiedică să le colectăm.

BHL: Pentru oamenii care se prezintă drept modele ale ortodoxiei, aşa cum fac ruşii, acesta este un păcat.

Râde.

IS: Ce contează încă un păcat?

BHL: Sigur. Dar toţi acei preoţi care susţin războiul, binecuvântează rachetele etc. Pe ei nu-i deranjează acest sacrilegiu?

IS: Cu puţin timp în urmă, un convoi de preoţi ucraineni a apărut la intrarea din est a oraşului. Au venit să adune cadavre înainte ca ele să fie mâncate de câini. Inamicul s-a comportat ca şi cum i-ar lăsa să treacă. Apoi au jefuit convoiul, au furat maşinile şi au lăsat cadavrele să putrezească.

BHL: Există evrei printre morţii tăi?

IS: Desigur. Sunt oameni de toate credinţele. Inclusiv evrei. Oameni mândri şi luptători buni.

Sunt conştient de reputaţia toxică a batalionului. Ştiu că la început, ca în orice mişcare de rezistenţă, au primit pe oricine, inclusiv elemente de extremă dreapta, atâta timp cât puteau mânui o armă. Samoilenko pare să-mi citească gândurile.

IS: Atenţie la propaganda rusă. Batalionul s-a schimbat. S-a curăţat de trecutul său întunecat. Singurul radicalism pe care îl îmbrăţişăm astăzi este voinţa noastră radicală de a apăra Ucraina.

BHL: Ştiu asta foarte bine.

IS: Mulţumesc. Ştim ce înseamnă, în iudaism, să nu fii îngropat corespunzător. Am avea nevoie de un rabin.

BHL: Am permisiunea ta să transmit asta?

IS: Desigur.

BHL: Să ajungă mesajul tău în Israel?

IS: Evident. Sunt fraţii noştri. Israelienii ştiu să lupte şi să moară.

Nu-mi place tonul de resemnare sacrificantă pe care o poartă conversaţia. Aşa că încerc să schimb cursul discuţiei.

BHL: Nu trebuie să mori. Există petiţii în Statele Unite şi Europa. Există o campanie pornită de soţiile voastre, pentru a salva Azovstal.

Încă o dată, o licărire de bucurie tristă îi luminează chipul îndurerat.

IS: Mulţumesc. Dar e prea târziu. Nimeni nu mai poate face ceva pentru noi.

Insist.

BHL: Ce se întâmplă dacă o ţară importantă precum Franţa, Marea Britanie sau SUA, ţi-ar garanta evacuarea onorabilă?

IS: Cu armele la noi?

BHL: Cu armele la voi, desigur. Ai părăsi Azovstal cu arme, cu onoare. Comunitatea internaţională a organizat ceva similar în urmă cu 40 de ani pentru palestinienii din Beirut.

IS: Şi-au păstrat armele?

Pare neîncrezător.

BHL: Aşa cred. Şi printre ei erau chiar nişte terorişti!

Dă din cap.

IS: Putin spune că suntem terorişti.

BHL: Poate. Dar nu Macron. Nu Biden sau Johnson. Pentru francezi, britanici şi americani, curajul vostru este asemănător cu al celor care i-au rezistat lui Hitler.

***