Forţa de nestăvilit a emoţiilor

Stând pe malul unui râu poţi observa cum curgerea sa este perturbată dramatic de trecerea peste pietre, trunchiuri de copaci sau alte obstacole mai mult sau mai puţin naturale. Este ca şi cum cineva ar încerca să stăvilească forţa năvalnică a apei care caută în permanenţă calea cea mai simplă în a avansa către zonele aflate la o altitudine mai joasă. Bineînţeles că ea nu poate fi oprită, ci doar deviată, abătută pentru o vreme, dar niciodată stăvilită pe deplin.

Alteori, stând pe marginea unui baraj de acumulare, eşti impresionat de volumul imens de apă strâns în spatele unor pereţi de beton, de această forţă potenţială de excepţie, capabilă să mişte munţii, strânsă prin captarea unor curgeri de apă relativ modeste, în cazul unui baraj aflat la mare altitudine. Intuind potenţialul forţei ce se strânge în timp, omul s-a gândit să realizeze acest lucru pentru a-şi atinge scopul în a realiza energie mecanică pe care să o convertească ulterior în electricitate şi să o distribuie pe arii întinse, departe de sursa de unde a fost obţinută.

Iar în alte ocazii, ai putut privi forţa valurilor mării izbind ţărmul cu putere, modelând în timp aspectul litoralului fie aducând nisip din belşug generând plaje întinse, fie distrugând faleze şi promotorii ce îi disputau teritoriul stăpânirii sale. Impresionantă este această capacitate a revenirii succesive, de neobosit, o insistenţă pe care numai o forţă a naturii o poate avea până când „obiectivul” urmărit este realizat pe deplin.

Ceea ce este comun în aceste imagini se referă la puterea de care poate da dovadă un element atât de fragil, cel puţin în aparenţă, atât de domol şi de supus atunci când se află în cantitate mică, de care te poţi folosi după bunul plac şi peste care te crezi stăpân. Însă de îndată ce îi vei oferi ocazia să se adune, vei constata că rolurile pot ajunge să se schimbe, iar acest element miraculos, apa, să devină un puternic agent al distrugerii de care nu poţi să scapi.

Ce anume realizează diferenţa? În principiu două lucruri: cantitatea şi contextul, mai precis volumul mare şi situaţia în care te poate surprinde, fiindcă indiferent cât de puternice ar fi barajele pe care le clădim în calea curgerii apei, străpungerea lor este doar o chestiune de timp, dacă nu vom şti să ţinem cont de forţa ei, de măreţia de care este capabilă. Un element al naturii care a modelat suprafaţa întregului pământ poate fi un aliat de nădejde sau un monstru de temut, acest lucru depinzând de modul în care înveţi cum sa îl stăpâneşti şi deopotrivă, sa îl respecţi.

Tot astfel, şuvoiul trăirilor ce izvorăsc în cursul experienţei vieţii, uneori domol şi calm, în timp, prin acumularea în structura interioară a conştiinţei, precum şi în funcţie de context, poate conduce la răsturnări dramatice ale lumii interioare, la revoluţii cognitive şi emoţionale pe care nu le poţi intui pe deplin. Fiindcă forţa impresiilor este asemenea apei, pe care dacă nu ştii să o stăpâneşti, atunci vei ajunge să fii stăpânit de ea, aruncându-te nu de puţine ori în abis.

De exemplu, din momentul în care întâlneşti o persoană de sex opus care îţi place cum arată, şuvoiul impresiilor se declanşează, putând să genereze în timp sentimente tot mai puternice, care pot ajunge de nestăvilit în cele din urmă. O dată ajuns în acest punct, nici un argument raţional nu mai poate să fie interpus ca „baraj” şi atunci cu siguranţă vei ajunge să înţelegi că te-ai îndrăgostit. La început au fost câteva mici impresii amestecate printre multe altele, după aceea prin reîntâlnirea persoanei în cauză, acestea s-au multiplicat vertiginos, pentru că în final „paharul să dea pe dinafară” într-un sentiment ce nu mai poate fi ţinut ascuns.

Din acel moment, forţa impresiilor acumulate se va „converti” în cea a sentimentelor, care vor ajunge sub o formă sau alta să îţi dicteze comportamentul şi alegerile. Este ceva rău în acest lucru? Depinde de context, mai precis situaţia poate evolua către o frumoasă poveste de dragoste sau o căsătorie reuşită, dar şi către un adulter imposibil de evitat sau o istorie tristă a unor aventuri ascunse, iar alteori către o manipulare sentimentală periculoasă.

Mai departe, să ne imaginăm situaţia unei persoane pe care nu o poţi suferi din cauza comportamentului sau a unei situaţii nefericite prin care ai trecut în relaţie cu aceasta. Impresiile negative, mai uşor de ţinut în frâu la început, ajung să se multiplice vertiginos pe măsură ce eşti nevoit să te tot reîntâlneşti cu persoana în cauză, care poate fi un coleg de muncă sau un membru al familiei. În timp, dacă nu se realizează o „drenare” a situaţiei, acumularea de impresii negative se va converti „energetic” în sentimente de ură şi duşmănie, care vor putea evolua necontrolat în situaţiile cele mai neaşteptate.

De aceea, cele mai puternice conflicte se nasc în familie, în colectivităţile şcolare şi la locul de muncă, iar nu de puţine ori citim sau auzim despre răzbunări crude şi lipsite de raţiune, aparent de neexplicat. Nu-i aşa că suntem şocaţi de actele de violenţă, ce ţin prima pagină a ştirilor din media, de agresiuni conjugale uimitoare sau de răzbunări lipsite de milă orientate împotriva foştilor colegi sau angajatori? În toate aceste situaţii, forţa acumulării de resentimente pe parcursul unui interval suficient de timp a fost determinantă în a declanşa o astfel de evoluţie a evenimentelor.

Dar să privim şi către situaţii mai puţin dramatice, dar nu mai puţin dureroase, când emoţia legăturii dintre soţi se stinge în timp, când sub impactul cotidianului şi al contactului direct dintre „asperităţile” pe care le are fiecare, se poate ajunge la o acumulare de impresii negative, care după ce ating un prag critic se convertesc în sentimente de durată ce conduc la răcirea sau chiar la ruperea relaţiei. Câţi dintre noi nu am trecut sau nu am experimentat o astfel de situaţie?

De fapt, nu există o reală gândire negativă, ci mai degrabă o impresionare negativă a ceea ce simţim, a conotaţiei trăirilor pe care le avem, care fie vor da o tentă luminoasă experienţei vieţii, sau dimpotrivă, o tentă cenuşie, întunecoasă, cu neputinţă de suportat. Puterea impresiilor este cea care dă savoare, culoare şi sens la tot ceea ce trăim, dar ea poate dărâma cu uşurinţă tot universul nostru interior în mod ireversibil. Este asemenea descătuşării forţelor naturii după o perioadă de abţinere prelungită.

Structura emoţională a modului în care gândim a fost prea puţin explorată, plecându-se de multe ori de la premisa parţial corectă, că reacţiile umane sunt preponderent dictate de o logică mai mult sau mai puţin precisă numită raţiune şi de imperativul nevoii de supravieţuire, care te împinge la cele mai neaşteptate soluţii sau compromisuri trecând peste sentimente, motivaţii şi atitudini. Nu întâmplător, sistemele educaţionale sunt construite pe aceste premise, forţând acumularea de cunoştinţe generale şi gândirea logică, uitându-se substratul profund emoţional al alegerilor pe care omul le face de-a lungul vieţii.

De la alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă, trecând la modelul sau culoarea autovehiculului personal, design-ul interior sau exterior al casei de locuit, sau la procurarea unui animal de companie, ca să nu mai includem preferinţele culinare şi de distracţie, ei bine, toate acestea se află în principal sub imperativul emoţiei, sentimentului, lucru generator de fericire sau nefericire, după caz. Dacă în locul multelor materii şcolare lipsite de aplicaţie viitoare, s-ar preda cu adevărat arta controlului şi canalizării emoţiilor, atunci copii şi adolescenţii ar fi mult mai bine pregătiţi pentru viitor.

Revenind la subiectul acumulării de tensiuni şi emoţii negative în structura interioară a fiinţei umane, soluţiile ce pot fi aplicate sunt similare metodelor „hidrotehnice” de drenare sau canalizare a acestora, precum şi a celor de „barare” temporară cu „ecluzare” ulterioară. Mai precis, prin dialog şi comunicare multe astfel de situaţii ar putea fi rezolvate, iar emoţiile „negative” ar putea fi convertite în sentimente pozitive prin înţelegerea celuilalt, prin conlucrare, precum şi prin redefinirea relaţiei cu persoana în cauză.

Înainte de a veni „viitura”, problemele trebuie discutate cât mai deschis cu putinţă, încercându-se o rezolvare adecvată a situaţiilor tensionate apărute. Uneori este nevoie de o schimbare a anumitor situaţii, alteori este necesară amânarea şi răbdarea, iar alteori separarea amiabilă poate fi o soluţie, însă niciodată nu trebuie să se recurgă la izbucnirea plină de furie a resentimentelor şi la puhoiul năvălitor, lipsit de cea mai elementară logică, a răzbunării.

Aşa cum am mai precizat, gândurile cenuşii şi depresive nu sunt rezultatul unui proces pur raţional, ci a unuia preponderent emoţional, rezultat al unei acumulări de impresii cu conotaţii negative. Eliberarea de aceste tensiuni se poate realiza în majoritatea situaţiilor prin preîntâmpinarea situaţiilor de pierdere a controlului datorită acumulării unei tensiuni ce nu mai poate fi suportată, iar acest lucru este posibil cât timp nu se trece de „limita” de la care nu mai există întoarcere.

Revenind la imaginile de la început, aş reţine atenţia asupra altui aspect ce derivă din „studiul” forţelor elementare ale naturii. Mai precis, caracteristica principală a apei este curgerea, această capacitate de a traversa diferite medii, atrasă fiind de forţa gravitaţională către locuri tot mai joase. Este o tendinţă, ba chiar o mişcare, irezistibilă şi fără putinţă de oprire decât temporar, modelând totul prin trecerea ei. Tot astfel, mulţimea de emoţii şi simţăminte ce traversează structura noastră interioară realizează o modelare extraordinară a sufletului uman, conferindu-i tipare unice, şlefuind aspectele colţuroase, creând văi adânci, iar alteori dărâmând munţii şi obstacolele ce i se opun.

Cu alte cuvinte, forţa trăirilor generate de experienţa vieţii generează în cele din urmă o structură unică a personalităţii şi o arhitectură complexă a conştiinţei, conferind valoare existenţei umane în procesul cunoaşterii realităţii în care trăim. Şi tocmai de aceea, speranţa, lumina şi culoarea trebuie să fie mereu la îndemână, pentru ca această construcţie să se înalţe ferm către viitor, conferind un sens ascendent experienţei personale. De fapt, nimic şi nimeni nu va putea sonda pe deplin complexitatea universului ascuns în fiecare dintre noi şi nici valoarea de drept a fiecărui om de pe pământ.

Bucureşti

12.03.2012