Incursiune în timp: profesii dispărute

Meserii dispărute
Meserii dispărute (captură youtube.com)

Societatea s-a schimbat drastic din secolul XIX încoace. Avem din ce în ce mai multe aparate care ne asistă în viaţa de zi cu zi şi de care am devenit încet dependenţi, atât de complet ataşaţi de ele încât nu ne mai putem închipui existenţa fără acestea. Laptop-urile şi smartphone-urile au devenit secretarele noastre care ne ordonează programul zilnic, aproape am uitat ce e mersul pe jos şi am pus deoparte de mult ceaunul şi făcăleţul bunicii pentru că acum mămăliga iese mult mai bine la cuptorul cu microunde.

În secolele trecute, când oamenii trebuiau să depună mult mai mult efort în activităţile lor cotidiene, au existat unele profesii care acum ni se par hilare şi poate chiar degradante uneori. Îndeplinirea acelor funcţii a fost preluată de aparate şi oamenii au uitat de ele. Nu vorbim aici de meserii precum ţesutul la războiul de lemn, cusutul cojoacelor sau opincilor şi lăptăria, ci de meserii desprinse parcă din animaţia Familia Flintstone. În imaginile de mai sus puteţi observa scene clasice din viaţa oamenilor angajaţi în slujbe care acum nu mai există.

În jurul anului 1895 în SUA bowling-ul era o activitate foarte populară. Elita societăţii petrecea ore bune pe pistele lustruite aruncând mingile grele înspre popicele aliniate. Bineînţeles că pe atunci nu existau sisteme automate de ridicare şi rearanjare a popicelor, aşa că proprietarii aleilor de bowling angajau popicari, băieţi tineri, să aşeze popicele pentru clienţi.

Înainte de apariţia ceasului cu alarmă, persoanele care doreau să se asigure că nu dorm prea mult şi care aveau treburi urgente de rezolvat la dis-de-dimineaţă, plăteau un “ciocănitor la geam” să le bată la o anumită oră la fereastră ca să-i trezească. Atât femeile cât şi bărbaţii puteau fi angajaţi într-o astfel de slujbă, iar metodele de ciocănit folosite erau diferite: de la aruncatul cu pietricele până la folosirea unei prăjini pentru a ajunge la fereastra clientului.

Înainte de inventarea şi răspândirea metodei de refrigerare existau bărbaţi a căror meserie era să decupeze bucăţi mari de gheaţă de pe suprafeţele lacurilor şi râurilor îngheţate, pe care le transportau apoi în beciurile clienţilor. Aceasta era metoda oamenilor de a-şi păstra hrana. Recent această profesie a fost prezentată publicului în scene de început ale animaţiei Disney: Frozen. Era o meserie periculoasă şi se desfăşura în condiţii foarte grele, uneori extreme.

Înainte de apariţia radarului, oamenii se foloseau de oglinzi acustice şi aparate de ascultat, pentru a detecta apropierea avioanelor inamice într-un raid aerian. Aparatele de ascultat preluau şi amplificau sunetele, iar ascultătorul putea să îşi dea seama dacă se apropia vreun avion pentru că putea auzi sunetul motorului acestuia.

În Europa exista meseria de “vânător de şobolani”. Deoarece populaţiile de rozătoare înfloreau prin canalizările oraşelor, administraţia angaja persoane care să ţină înmulţirea lor sub control. Cum? Prin exterminare. Vânătorii se târau prin canale şi prindeau tot ce le cădea în mână. Era o meserie periculoasă, deoarece şobolanii se apărau şi muşcau agresorii care sufereau adesea de infecţii din această cauză. Satisfacţia meseriei era împiedicarea infecţiilor de a afecta marea masă a populaţiei.

Sigur aţi mai auzit despre lampagiu. Cei care au citi Marry Poppins sau Micul Prinţ sigur ştiu de existenţa acestei meserii. Odată cu apariţia lămpilor electrice, această nobilă meserie a dispărut. Lampagii foloseau ca principal instrument de lucru prăjina, uneori şi scara, pentru a aprinde, stinge sau reumple cu ulei lămpile stradale.

Prin secolul XIX exista morbida profesie de hoţ de cadavre. Medicina tocmai lua avânt şi pentru “progres” doctorii aveau nevoie să studieze şi să experimenteze pe corpurile umane. Cum criteriile morale nu permiteau experimentarea pe oameni vii, universităţile medicale angajau oameni care să dezgroape cadavrele proaspăt înmormântate şi să le aducă în secret în laboratoarele de studiu. Mijloacele legale de a obţine cadavre erau puţine şi dificil de obţinut, aşa că universităţile apelau la metode alternative pentru a procura “materiale de studiu” pentru studenţii lor.

În încheiere o să trecem la o meserie puţin mai plăcută. În fabrici, muncitorii sau uneori angajatori plăteau un aşa-zis lector să distreze lucrătorii. Un lector este de fapt o persoană care citeşte cu voce tare. În unele fabrici aceştia citeau materiale de propagandă sau materiale sindicale.