Mega investiţie chineză în Iran scoate SUA din joc în Orientul Mijlociu

Ministrul chinez de Externe, Wang Yi vorbind la conferinţa Lanting Forum despre relaţiile sino-americane, Beijing, China 22 februarie 2021
Ministrul chinez de Externe, Wang Yi vorbind la conferinţa Lanting Forum despre relaţiile sino-americane, Beijing, China 22 februarie 2021 (Greg Baker/AFP via Getty Images)

China a anunţat că va investi 400 de miliarde de dolari în Iran pe o perioadă de 25 de ani, în schimbul unei cantităţi mari de petrol iranian - în ultima mişcare de sfidare absolută împotriva SUA şi a sancţiunilor sale, arată un articol al Strategic Culture Foundation.

400 de miliarde de dolari reprezintă o sumă considerabilă pentru o investiţie în Iran, care, de când Donald Trump a scos SUA din JCPOA, putem spune că este o ţară săracă.

În schimbul promisiunii, China primeşte preţuri minime la ţiţei, în timp ce ambele părţi se bucură de trimiterea unui mesaj la Washington: zilele în care SUA putea garanta aplicarea sancţiunilor s-au terminat.

Acordul a fost cu adevărat ultimul lucru de care Joe Biden avea nevoie în primele şase luni de mandat, în care a fost slab în atitudinea faţă de Rusia şi China şi, probabil, jalnic în Orientul Mijlociu, deşi sloganul lui electoral a fost „America s-a întors”.

S-a întors la ce? Ne-am putea întreba cu toţii, având în vedere că Iranul lansează atacuri cu drone împotriva forţelor americane din Orientul Mijlociu, Afganistanul se îndreaptă rapid către controlul total al talibanilor, iar discuţiile cu Iranul la Viena s-au încheiat mai mult sau mai puţin în coadă de peşte.

Acordul de investiţii al Chinei cu Iranul îi transmite lui Joe Biden un mesaj clar că intenţionează să profite de geopolitica şchioapă a „diplomaţiei soft” a Americii şi să pună în practică programe dure, reale, adică investiţii. Cum ţările din Consiliul Golfului se ceartă între ele pentru cotele la ţiţei în timpul unui maxim al preţului pe baril, din ultimii şase ani şi cum revenirea în acordul nuclear cu Iranul este puţin probabil să se contureze, statutul SUA în regiune este mai neclar ca niciodată.

Astfel că Orientul Mijlociu se înclină imediat spre Est. Assad a devenit noul prieten al liderilor Consiliului Golfului deoarece i-a folosit cu măiestrie pe ruşi ca garant al rămânerii sale la putere, ceea ce determină elitele arabe din Golf să considere regimul comunist chinez un potenţial nou partener, căreia arabii îi acordă mai multă încredere ca partener pe termen mai lung.

Un nou acord refăcut cu Iranul este improbabil - din acelaşi motiv. Cât timp ar putea Washington-nul să garanteze chiar un acord fără sancţiuni? Mandatul lui Joe Biden?

Liderii din Orientul Mijlociu, precum şi cei din regiunea MEMA, cum ar fi Egiptul, caută o soluţie la o Primăvară arabă 2.0 iminentă şi nu văd niciun rost să investească în relaţia cu Biden pentru a cere ajutor în SUA, motiv pentru care se apropie de Assad şi calculează că, în momentul în care tulburările vor începe să se răspândească în Orient, Rusia (şi poate chiar China) i-ar putea sprijini să rămână la putere.

Pentru ca un astfel de aranjament să fie parafat, este nevoie de mult mai mult decât vânzări de rachete şi arme - asta presupunând că administraţia Biden va permite, până la urmă, acordul de 23 de miliarde de dolari de achiziţie a aparatelor F-35 în Emiratele Arabe Unite, cu temeri evidente că tehnologia ar putea fi transmisă chinezilor dacă Beijing-ul intră în regiune pentru a se împrieteni cu ţările Consiliului Golfului.

Dar acest acord masiv al Chinei cu Iranul trimite un mesaj statelor arabe din Golf - şi anume că regimul comunist chinez devine un jucător pe termen lung care caută parteneri pe termen lung şi elitele multor ţări din Consiliul Golfului vor analiza evoluţia şi se vor întreba de ce nu se îndreaptă către China pentru mai multe parteneriate în construcţii, energie, telecomunicaţii şi chiar apărare.

Vestea acordului China-Iran a venit mai mult sau mai puţin odată cu anunţul EAU de blocare a unei idei de suplimentare a producţiei de petrol în cadrul OPEC plus. A oferit multor duri din mass-media occidentală oportunitatea de a hiperventila ideea unei crevase între EAU şi Arabia Saudită. În realitate, însă, aceste două super state din Consiliul Golfului nu trag în aceeaşi direcţie de ceva timp, iar lipsa unui Big Brother (SUA) nu a ajutat. În realitate, cele două puteri din consiliu nu sunt de acord cu Iranul, Qatarul şi nici măcar cu Yemenul, aşa că un război al cuvintelor despre 2 milioane de barili de petrol pe zi nu este dificil de montat.

Însă acordul chinezilor cu Iranul ar trebui să-i scuture şi să-i facă să-şi dea seama că există dezordine în Orientul Mijlociu, care nu poate fi pusă în totalitate pe seama faptului că SUA fac un pas înapoi şi joacă geopolitic cu balanţa contabilă în faţă. Înţelegerea lui Biden despre regiune şi nuanţele acesteia este adesea bruiată de consilieri. Este ignorant cu privire la ceea ce este cu adevărat important şi nu este deloc capabil să înţeleagă sensibilităţile liderilor din Orient.

Astfel că este uşor de înţeles de ce cade uşor în capcanele întinse de Iran (care, în realitate, consideră că un acord cu SUA nu merită efortul), ai cărui lideri caută alte modele ale Big Brother.

Acordul cu China arată regiunii şi Washington-ului că SUA nu mai sunt superputerea de la care se poate aştepta la prea multă acţiune. Lumea se schimbă şi mişcarea lui Trump, din 2018, de a scoate SUA din acordul cu Iranul doar a îmbunătăţit şi a încurajat o nouă ordine în Orient, care se coagulează ca rezultat direct al fantasmelor SUA despre presupusa supremaţie pe care ar mai deţine-o.

Întrucât Iranul vinde petrol „ilegal” Chinei (şi probabil în India la sfârşitul anului), sancţiunile secundare impuse de Trump nu vor mai face doi bani. Iar cuvântul SUA în regiune nici atât.