Misterul creierului uman

(Captură Foto)

Creierul uman continuă să rămână şi în ziua de astăzi, unul dintre misterele de nepătruns pentru omenire. El reprezintă în sine un sistem complicat şi creativ de cunoaştere a lumii. Cu toate că asupra creierului s-au făcut numeroase studii, atât prin intermediul anatomiei, cât şi al histochimiei, tomografiei şi electroencefalografiei, problemele esenţiale privitoare la creier au rămas încă nerezolvate.

Vom încerca să facem o trecere în revistă a modului în care a fost examinat creierul uman de-a lungul istoriei. Cea mai veche descriere rămasă până în zilele noastre, aparţine egiptenilor. Aceasta se găseşte în aşa-numitul "papirus chirurgical al lui E. Smith”. Aici mişcarea creierului într-o rană deschisă se compară cu “fierberea cuprului”. Conform egiptenilor, leziunile creierului, provocau stări dureroase în alte părţi ale corpului (paralizie şi pareză).

Medicina greacă, în comparaţie cu egiptenii, nu s-a limitat la observările simple, ci a procedat la o cercetare mai radicală - trepanaţia. Cuvântul "trepanaţie" - de origine greacă, însemnă la origine "zdrenţuire" - literal "sfredel", "burghiu". Ca bază teoretică pentru trepanaţia fracturilor simple ale craniului a servit concepţia despre acumularea în cavitatea sa, după vătămare, a lichidului. Hippocrate vorbeşte despre cazuri de paralizie şi convulsii în partea opusă locului unde este trauma. Aesculapius din Grecia Antică avertizează asupra trepanaţiei în regiunea articulaţiilor osoase, care poate duce la leziuni asupra învelişului dur al creierului şi a vaselor.

După toate probabilităţile, prima descriere a meningelui poate fi cea făcută de Gerofil din Alexandria, în secolul III î.e.n. El a dat nume meningelui dur şi meningelui moale şi a descoperit o reţea de vase la suprafaţă creierului, sinusuri ale învelişului dur şi locul de contopire al acestora. În acelaşi secol, Erasistrate a descris ventriculii cerebrali şi orificiile care leagă ventriculii laterali cu al III-lea ventricul. Dar cel mai mare merit, în studiul spaţiilor lichidului cefalorahidian, aparţine lui Galen (anii 131 - 201), care pentru prima dată, descrie în detaliu meningele şi ventriculele creierului.

Sistemul modern de prezentare a funcţionării creierului a început a-şi pune bazele în secolul XIX. La această dezvoltare au contribuit cercetările lui C. Golgi (1844-1926) şi S. Ramon y Cajal (1852-1934). Monografia ştiinţifica a lui S. Ramon y Cajal, "Histologia sistemului nervos al omului şi animalelor vertebrate”, a fost publicată pentru prima dată în anul 1904, în limba spaniolă. Ea rămâne şi până astăzi lucrarea fundamentală despre morfologia sistemului nervos. Ca rezultat al cercetărilor moderne asupra creierului la diferite niveluri (chimic, anatomic, fiziologic, embriologic şi psihologic) s-a format domeniul existent de cunoştinţe.

Creierul — organul miraculos

Majorităţii oamenilor le este cunoscut faptul, că noi folosim între 5 şi 30% din potenţialul creierului nostru, conform diverselor surse. Interesant ar fi de ştiut ce capacităţi am avea în cazul în care ne-am putea folosi creierul în proporţie de 100%. Clarviziune? Telepatie? Deocamdată ştiinţei moderne, acest lucru îi este necunoscut ...

Până în ziua de azi, ştiinţa nu a reuşit să explice exact ce este memoria. Cum se face că printre toate persoanele întâlnite pe stradă, putem să recunoaştem un prieten pe care nu l-am văzut de mulţi ani? Sub ce formă se "păstrează" aspectul lui în mintea noastră? Considerând că, pentru orice act de memorare este necesară formarea în creier a unei substanţe în plus (porţiune de proteină), atunci, pentru a reţine enorma cantitate de informaţii pe care o vehiculăm, omului i-ar trebui un creier de mărimea globului terestru.

Există unele tratate medicale antice, care aparţin diferitelor culturi, şi care atribuie creierului o valoare mult mai mare. De exemplu, conform canoanelor din medicina tradiţională chineză, creierul uman se deosebeşte de alte organe. El nu face parte din categoria organelor Zang Fu (digestive, urinare, cardiovasculare şi sistemului respiratoriu), ci se atribuie organelor "miraculoase". Trebuie remarcat faptul că medicina chineză şi diferitele metode de cultivare ale sistemului Tao au evoluat în baza unor principii comune şi chiar au numeroase concepte în comun. Mulţi medici renumiţi din trecut au fost practicanţi taoişti — este suficient să ne amintim de celebrii medici Tao Hong Jing şi Sun Si Miao.

Creierul, conform medicinei tradiţionale chineze, are în componenţa sa “Nouă Palate". Unele dintre ele corespund concepţiilor moderne anatomice. De exemplu, "Palatul Niwan" este situat în zona glandei pineale.

Glanda pineală se referă la centrele subcorticale ale vederii(văzului). De activitatea acesteia sunt legate, de asemenea, diferite viziuni şi halucinaţii. Recentele cercetări ale oamenilor de ştiinţă asupra glandei pineale au descoperit o caracteristică interesantă a acesteia. Se pare că partea din faţă a glandei pineale imită ochii noştri, dar într-o formă mult mai simplă! Dar de ce ar avea omul nevoie de un ochi în interiorul capului?

Ştiinţa antică chineză susţine că "Palatul Niwan" este locul(casa) sufletului uman. Un concept similar în ce priveşte această structură poate fi găsit şi în alte surse. Glanda pineală corespunde, spre exemplu, cu cea de-a şasea chakra Ajna din tradiţia vedică, ochiul Brahma în hinduism, sau cu o “casă a sufletului" în teoriile lui Descartes. Poate că viziunile, visele şi halucinaţiile — sunt ceea ce vede sufletul în celelalte spaţii şi dimensiuni.

Studiile au arătat că independent unele de altele, diverse culturi şi sisteme de cultivare, ce aparţin de diferite epoci şi diferite părţi ale lumii, sunt unite în înţelegerea semnificaţiei acestei părţi a creierului. Este foarte posibil ca refuzând cu încăpăţinare să acceptăm existenţa capacităţilor supranaturale ale creierului şi continuând să-l analizam doar într-un mod superficial, nu vom face altceva decât să ne punem singuri limite în ceea ce priveşte cunoaşterea corpului uman şi a modului în care acesta funcţionează.