Moştenirea Drumului Mătăsii

În ciuda tuturor discuţiilor din cercurile diplomatice privind un nou Drum al Mătăsii şi o restaurare a comerţului în Asia Centrală, în realitate, aceste rute au fost cel mai puţin bătute în istoria umană – posibil să nu merite a fi studiate dacă tonajul transportat, traficul şi numărul de călători ar fi fost singurii factori de măsurare. Drumul Mătăsii şi-a găsit un loc în istorie datorită moştenirii sale culturale bogate în documente scrise şi artefacte deoarece comerţul şi toleranţa erau atât de intercorelate.

Comerţul nu a fost scopul primar al Drumului Mătăsii, care era mai mult o reţea de cărări decât un drum, în perioada sa de înflorire. În schimb, Drumul Mătăsii a schimbat istoria, în mare parte deoarece oamenii care au reuşit să călătorească de-a lungul unei părţi sau a întregului Drum şi-au plantat culturile precum seminţele unor specii exotice transportate pe tărâmuri distante.

Reuşind şi îmbogăţindu-se în noile case, nou veniţii s-au amestecat cu localnicii şi deseori au absorbit alte grupuri ce au urmat ulterior. Locuri ale unei activităţi economice durabile, oraşe oază precum Turfan, Dunhuang sau Khotan i-au ispitit pe alţii să treacă munţii şi oceanele de nisip. Deşi nu prea era o rută comercială, Drumul Mătăsii a devenit cea mai cunoscută arteră culturală a lumii pentru schimbul dintre Est şi Vest în privinţa religiilor, artei, limbilor şi noilor tehnologii.

Noi folosim termenul “Drumul Mătăsii” pentru a ne referi în general la schimburile dintre China şi locurile mai îndepărtate dinspre vest, în special Iran, India şi, ocazional, Europa. Mult mai viguroase înainte de anul 1000, aceste schimburi deseori erau legate de Budism.

Şi de aceea oraşe precum Khotan şi Kashgar în Xinjiang, nord-vestul Chinei, sunt faimoase pentru pieţele lor de duminică, unde turiştii pot cumpăra produse locale de meşteşugărit, pâine indiană “nan” şi carne de oaie la grătar. În timp ce vizitatorii îi privesc pe fermieri târguindu-se intens asupra preţului unui măgar, este uşor să îţi imaginezi Xinjiang-ul mereu în acest fel, dar este o iluzie. Mulţimile predominant non-chineze din nord-vest declanşează o reacţie similară: cu siguranţă aceştia sunt descendenţi direcţi ai primilor oameni ce s-au stabilit acolo pe Drumul Mătăsii.

De fapt, totuşi, o pauză istorică majoră divide Xinjiang-ul modern de trecutul său legat de Drumul Mătăsii. Cucerirea islamică a regatului budist în 1006 a generat o reconstituire dramatică a regiunii. În cele din urmă, locuitorii din Xinjiang s-au convertit la Islam, transformând-o în principala religie a regiunii în prezent. De asemenea, treptat, ei au renunţat să mai vorbească limbi precum khotaneza, tochariana, gandhari şi alte limbi vorbite în timpul primului mileniu A.D. şi au favorizat limba uigură, care este cel mai des auzită în prezent în regiune.

Materiale excavate au aruncat lumină asupra naturii comerţului Drumului Mătăsii. Aceste materiale, scrise pe hârtie, mătase, piele sau lemn supravieţuiesc doar în locaţii uscate, locuri precum Niya, Loulan, Kucha, Turfan şi Khotan în Xinjiang; Samarkand în Uzbekistan; Dunhuang în provincia Gansu; şi Chang’an, oraş capitală în timpul fostelor Dinastii Han (206 i.C. – A.D. 9) şi Tang (618–907 ).

Aceste documente au fost recuperate nu doar din morminte ci şi din secţii poştale abandonate, altare şi locuinţe construite sub deşertul uscat – mediul perfect pentru păstrarea de documente, precum şi obiecte de artă, îmbrăcăminte, texte religioase antice şi rămăşiţe umane.

Documente antice

Multe documente, găsite din întâmplare, au scrise de oameni din toate nivelele sociale, şi nu doar de oamenii bogaţi şi puternici. Aceste documente nu au fost compuse sub forma de istorii. Autorii lor nu s-au aşteptat ca generaţiile viitoare să le citească, şi totuşi ele oferă o privire într-un trecut care deseori este personal, faptic, anecdotic şi întâmplător.

Documentele folosite ulterior ca încălţăminte pentru cei morţi sau plasate în braţele figurinelor arată că pe Drumul Mătăsii comerţul era deseori local şi la scara mică. Savanţii oferă interpretări diferite asupra acestor mici dovezi, dar nu se neagă faptul că aceste dezbateri au loc asupra unor bucăţi, şi nu cantităţi masive, de dovezi.

Descoperirea modernă a Drumului Mătăsii a început în 1895 când exploratorul suedez Sven Hedin a lansat prima sa expediţie în deşertul Taklamakan în căutarea sursei Râului Khotan.

După 15 zile, el a descoperit că nu avea suficientă apă pentru el şi cei 4 oameni ce-l însoţeau. El nu s-a întors înapoi, nedorind să recunoască că expediţia sa a eşuat. Când rezerva de apă s-a terminat, el a început o căutare disperată şi în cele din urmă găsind un izvor, dar un înainte ca doi dintre oamenii săi să fi murit.

Pe măsură ce şi-a croit drum prin deşert, Hedin a întâlnit o caravană de comercianţi şi animale de povară şi a cumpărat 3 cai, şei, mălai, faină, ceai, scule şi bocanci. Această listă, descrisă în biografia sa, este relevatoare. Chiar şi la începutul secolului 20, aproape toate bunurile comercializate în Taklamakan erau necesităţi produse pe plan local şi nu importuri străine.

Similar, în timpul primului mileniu, pieţele au oferit spre vânzare produse mai mult locale decât importuri străine. La o piaţă din Turfan în anul 743, oficialii locali au înregistraţi preţuri pentru 350 de produse, incluzând bunurile tipice Drumului Mătăsii precum zahăr, alamă, ierburi aromatice şi clorură de amoniu, folosită pentru dinţii bolnavi şi înmuierea pieilor. Bineînţeles, legumele cultivate local, brăţări şi animale, unele aduse de la distanţe mari, erau de asemenea disponibile.

În ciuda comerţului limitat, schimbul cultural între Est şi Vest a fost extensiv – prima dată între China şi Asia de Sud, şi ulterior Asia de Vest, în special Iran. Refugiaţi, artişti, meşteşugari, misionari, hoţi şi delegaţi au călători de-a lungul acestor rute în Asia Centrală.

Cei mai influenţi oameni ce au călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii au fost refugiaţii. Valurile de imigranţi au adus tehnologii din ţările lor natale, şi-au practicat îndeletnicirile sau şi-au prezentat motivele decorative în noile lor locuinţe.

Migrările frecvente de oameni ce fugeau din calea războiului sau a conflictelor politice a însemnat că unele tehnologii s-au deplasat în est, altele în vest. În timp ce tehnicile pentru confecţionarea sticlei au intrat în China din lumea Islamică, tehnologia producerii hârtiei a fost transportată în ţinuturile vestice.

Inventată în China în secolul al 3-lea i.C., hârtia s-a deplasat din China, prima dată spre Samarkand, sosind în jurul anului 700 şi apoi a ajuns în Europa prin porturile islamice ale Siciliei şi Spaniei.

Hârtia, cel mai convenient şi disponibil materiale pentru păstrarea scrisului, a încurajat un mare schimb cultural, incluzând printarea revoluţiei în vestul Europei. Bineînţeles, chinezii au dezvoltat tipăritul cu clişeu de lemn mult mai repede decât Gutenberg, în jurul anului 700 A.D.

Transferul cultural a avut loc în timp ce chinezii au învăţat de la alte societăţii, în special India, casa natală a budismului. Misionarii budişti erau translatori cheie şi au dezvoltat un sistem pentru transcrierea în chineză a termenilor nefamiliari existenţi în limbile străine, precum Sanskrita – un sistem ce este folosit şi în prezent. Chinezii au absorbit aproximativ 35.000 de noi cuvinte, incluzând atât termeni tehnici budişti cât şi cuvinte obişnuite, folosite în viaţa de zi cu zi.

Oamenii care vorbeau limbi străine deseori se întâlneau pe Drumul Mătăsii. Unii au învăţat mai multe limbi încă din copilărie. Alţii au trebuit să înveţe limbi străine ca şi adulţi, un proces mai dificil decât este astăzi datorită lipsei de materiale ajutătoare pentru studiu.

Dicţionarele de expresii ce încă supravieţuiesc au aruncat lumină asupra identităţii studenţilor şi motivelor din spatele studiilor lor. Folosită în mănăstiri de-a lungul primului mileniu, Sanskrita a atras studenţii dar la fel au făcut-o şi limbile khotaneza, chineză şi tibetană.

Cea mai importantă moştenire a Drumului Mătăsii este atmosfera de toleranţă dezvoltată de conducătorii micilor regate de oază ce se înşiruiau în nordul şi sudul Taklamakanului. De-a lungul secolelor, aceşti conducători au primit refugiaţii din ţările străine, şi le-au acordat dreptul de a-şi practica propriile credinţe şi religii.

Budismul a intrat în China, dar la fel au făcut-o Manicheismul, Zoroastrianismul şi Creştinismul din Est. Siturile arheologice şi artefactele păstrate oferă o întrezărire în această lume cândva tolerantă. Noul Drum al Mătăsii este într-adevăr foarte îndepărtat de moştenirea reţelei istorice.

Valerie Hansen predă istoria chineză la Universitatea Yale. Cea mai recentă carte a sa este “Drumul Mătăsii: O Nouă Istorie” (Oxford University Press, 2012). Cu acordul yaleglobal Online. Copyright © 2013, Yale Center for the Study of Globalization, Yale University.