Neamul de elită al Apoidelor

Cercetătorii au descoperit în mierea de albine o substanţă crucială pentru sănătatea albinelor şi care poate explica de ce mierea a fost considerată de milenii bună pentru organism (Ralph Orlowski / Getty Images)
Adrian Bucurescu
25.09.2012

Motto:

Voind să duci tezaurul de ceară,

Te prăbuşi din drumul cel înalt.

Cine-o să vie trupul tău de-afară

Să-l caute şi-n jur să sufle cald?

Cu aripa-n ţărână şi învins,

Strânge la piept comoara ta deplină.

Cât te iubesc, frumoasa mea albină,

Că sarcina chemării te-a ucis!

(Tudor Arghezi – ”Lumină lină”)

Albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul superfamiliei Apoidea din cadrul subordinului Apocrita, din care mai fac parte viespile şi furnicile. Ele se hrănesc cu nectarul florilor, ca sursă de energie graţie conţinutului de zaharuri, şi cu polen, ca sursă de proteine, întrebuinţat îndeosebi la hrănirea larvelor, activitate ce se soldează cu polenizarea florilor, şi, în unele situaţii, cu producerea mierii.

Albinele sunt, de fapt, cele mai importante gâze polenizatoare şi interdependenţa între ele şi plante face din acestea o excelentă pildă a unui tip de simbioză cunoscut sub numele de ”mutualism”, o asociere de organisme diferite care avantajează amândouă părţile.

Despre abundenţa albinelor la Miazănoapte de Dunăre povesteşte Herodot, în ”Istorii” (V, 9 – 10): ”Ce fel de oameni locuiesc la Nordul Traciei nimeni nu poate spune cu siguranţă. Atât însă se poate spune că dincolo de Istru (Dunăre – n.n.) este o ţară părăsită şi infinită... Locuitorii din Tracia mai spun că ţinututile de dincolo de Istru sunt ocupate de albine şi, din pricina aceasta, oamenii nu pot merge mai departe”.

Într-una din denumirile tracice ale acestor gâze deosebite, AL-BANUS, se întrunesc toate însuşirile lor: bune; harnice (cf.rom. bine; albanez pună ”muncă; lucru”); luptătoare (cf. rom. a vâna); avute (cf. rom. bani); curate (cf. rom. a se albina ”a se face ziuă”). O altă denumire tracică a albinei, BALTIS, era şi supranume al Zeiţei Cerului la dacii de la Apullum (Alba Iulia); din BALTIS ”Superioara; Cea mai de Sus; Curata; Luminoasa”, albanezii au moştenit bletă ”albină; stup”, iar românii – balţ ”văl; voal de mireasă; animal cu gâtul alb sau pătat cu alb; breaz, cu pată albă în frunte”. În acelaşi spaţiu dacic, sora geamănă a Zeului Apollon era adorată, chiar şi sub dominaţia romană, cu titlul de DIANA MELLIFICA ”Diana de Miere”. Însăşi băutura sacră a Zeilor, miedul, era obţinută din miere.

Desimea albinelor, sugerată încă de Herodot, se mai întâlnea încă în Moldova medievală, aşa cum se înţelege din ”Pravila Ţării” din veacul al XVIII-lea: ”locuitorii să nu ţină mai mulţi stupi decât îngăduie locul lor, pentru că nu cumva mulţimea albinelor să supere pe vecini!”

Vechimea albinelor pe teritoriul actual al României este cu adevărat impresionantă. Astfel, într-un zăcământ de chihlimbar, din Munţii Carpaţi, geologii au descoperit două gâze încremenite, strămoaşe ale albinelor, tocmai din era terţiară! De asemenea, într-o străveche aşezare din judeţul Hunedoara, s-au descoperit doi faguri de miere pietrificaţi, alături de oase de mamut, ceea ce dovedeşte că primii oameni se hrăneau cu miere.

Dintotdeauna, albina este simbol al hărniciei şi fidelităţii. Importanţa deosebită a albinei în mitologia românească se vede şi din faptul că, la începutul lumii, a participat, cu propriile ei sfaturi sau cu idei furate de la arici, la crearea Pământului, alături de Cel-de-Sus. Pe ea însăşi Tatăl Ceresc a creat-o aruncând nişte grăuncioare peste flori.

O legendă spune că, iniţial, albina era albă. Pe când avea această culoare, Cel-de-Sus a trimis-o la diavol, ca să-l întrebe dacă ar fi bine ca în lume să stăpânească mai mulţi Sori. Ca să afle răspunsul adevărat, albina s-a aşezat pe capul dracului, fără ca acesta să bage de seama, ca să-i citească toate gândurile. Cu gândurile diavolului adunate ca un mănunchi, albina a zburat spre cer. Dar Ucigă-l-Toaca a înţeles că a fost păcălit şi a lovit-o cu biciul. De atunci, albina are trupul cu dungi negre şi mijlocul subţirel.

Alte legende, apreciindu-i sfinţenia, spun că albina a apărut pe pământ din lacrimile Maicii Preciste. O poezie populară spune:

Albina face miere,

Mierea se face ceară,

Ceara se face fadie (făclie – n.n.),

Fadia se aprinde,

Raiul se deschide,

Maica Precista în braţe

Pe toţi ne cuprinde.

Tot în popor, se mai zice: ”Albinele sunt tare iubite de Dumnezeu. Câte gujulii (insecte – n.n.) sunt, niciuna nu este aşa curată. De la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumini (lumânări – n.n.)”. Regional, acestor gâze li se mai spune şi muşte sau bâze.

După credinţele românilor, albina ”calcă într-o zi şapte hotare; de aceea mierea ei este aşa de dulce şi de bună pentru toate leacurile, fiindcă e făcută de pe multe flori şi de prin multe părţi adunată”. Albina e sfântă, pentru că ”din ceara pe care o produce se fac lumânările” şi fără ea, ”omul nu poate nici la moarte, nici la naştere şi cununie”.

O amintire a sacralităţii pe care geto-dacii i-o atribuiau albinei este şi această credinţă bucovineană: ”Ca albina curată nu mai este. Câte vietăţi sunt, toate se calcă, dar albina nu. Ele de pe pârâu îşi strâng sămânţa; mana lor şi-o pun în chiliuţe, unde cresc albine până pot zbura”. În acest sens, nici alegerea locurilor de prisăci nu se lăsa la voia întâmplării, ci se făcea după tradiţii străvechi, prin aruncarea cu toporul, cu piatra, cu măciuca, cu arcul, ”cât era nevoie să se aşeze o prisacă”.

Pentru oprirea roiurilor se pregătea o coşniţă, curăţată cu o mătură şi dezinfectată cu o flacără. Dacă aceasta era din lemn sau nuiele, se freca bine înăuntru cu iarba-stupilor, roiniţă sau mătăcină, iar în lipsa ei cu busuiocul-stupilor. La prinderea roiului, se spunea:

Puişorii mei,

Băgaţi-vă în ştiubei,

Intraţi în a voastră casă,

Că-i grijită şi frumoasă!

Românii consideră că prisăcarul trebuie să fie el însuşi curat, ca să poată umbla cu albinele: ”Albina nu poate oricine s-o ţie: trebuie să fie cineva foarte curat, că altfel nu-i merge”; ”Ca albina nu-i mai gingaşă! Prisăcarul trebuie să fie curat. Cei mai mulţi nici n-au femeie”; ”Cum nu-i curat cel ce intră, îndată fug roii, pier”.

Ritualuri străvechi păstrează, an de an, hărnicia albinelor. Astfel, în Bucovina, când se scot primăvara stupii de la iernat, se stropesc cu aghiasmă de la Bobotează şi cu o crenguţă de susai, şi se descântă:

Harnici să fiţi,

Dimineaţa să vă treziţi,

Să vă duceţi şi să vă hrăniţi,

Câmpii să-i alergaţi,

Averea să v-o câştigaţi!

Din mana cerului

Şi din grăsimea pământului

S-aduceţi folos stăpânului!”

Când toţi stupii au fost aşezaţi la locul lor, se pun nouă ace, neîntrebuinţate, în urdinişul primului stup, descântându-se astfel:

Vă dau armele turcului

Şi ale neamţului

Şi ale muscalului,

Să nu vă poată strica

Alte albine

Străine;

Da’ nici voi să nu cătaţi

Pe altele să stricaţi!

De pământ să vă prindeţi,

Grămăgioară să şedeţi,

Cum stă poporul

În ziua de Bobotează

Pe lângă preotul

Care stă şi ceteşte

Şi apa o sfinţeşte!

Spiritul războinic al albinelor poate fi întărit primăvara, când se scot stupii: astfel, stuparul dă drumul albinelor printr-o piele sau printr-un gâtlan de lup, zicând:

Cum sfârtecă lupul oile,

Aşa să cătaţi

Şi voi să sfârtecaţi

Pre toate

Celelalte

Albine

Străine!

Duşmanii de moarte ai albinelor, care le înghit de vii, sunt nişte păsări numite ciuma-albinelor, lupii-albinelor, albinărei, furnicari, prigorii sau viespari. Bărzăunii, bondarii sau gărgăunii, înrudiţi cu albinele, mai sunt porecliţi de popor şi albinele-ţiganului. Albină i se spune şi unei plante erbacee, cu frunze lanceolate şi cu flori violacee, dispuse în spic, asemănătoare cu o albină.

Nu numai în basme, ci şi în realitate, albinele sunt conduse de o regină sau matcă. Legendele spun că peste toate aceste gâze minunate stăpâneşte Zâna Albinelor, care are corp de albină, cap de femeie şi vorbeşte omeneşte. Desigur, această zână românească este dacica Diana Mellifica, despre care am pomenit mai sus. Unele legende spun că albinele sunt ocrotite de Sânziene, iar altele că sunt sufletele celor plecaţi în Lumea Cealaltă. Românii au destule proverbe sugestive despre albine:

Albina are şi miere, are şi fiere.

Albina cea bună nu se pune pe o floare veştejită.

Albina e cuminte cât ai minte.

Cu răbdare şi tăcere se face agurida miere.

Nu toate muştele fac miere.

Albina de viespe, cât cerul de pământ.

Albina în gură ţine mierea cea mai dulce şi în coadă acul cel mai otrăvitor.

Nu vede stupul de albine până ce nu dă cu capu-n ele.

”Albina românească”, o gazetă politico-literară, a fost primul periodic în limba română publicat în Moldova, proprietar şi editor fiind Gheorghe Asachi. La rândul ei, ”Albina”, revistă enciclopedică populară, a apărut săptămânal, la Bucureşti, cu întreruperi, între anii 1897 şi 1937, printre conducătorii ei numărându-se George Coşbuc şi C. Rădulescu-Motru; o serie nouă, cu acelaşi program, cultural şi ştiinţific, cu o periodicitate variabilă, a debutat în 1945.

Chiar Legea Apiculturii, adică Legea nr. 89/1998, începe prin a aminti vechimea acestui meşteşug în ţara noastră: ”În România, creşterea albinelor este o îndeletnicire tradiţională a populaţiei şi constituie, prin rolul său economic, ecologic şi social, o parte a avuţiei naţionale”.

Acum câţiva ani, am cunoscut, în gospodăriile lor, trei apicultori din judeţul Teleorman: fraţii Ana şi Simion Ghevrec, din comuna Şegarcea-Vale, şi Vasile Georgescu, din comuna Lunca. Primii fuseseră ingineri, iar al treilea – economist. Tustrei se lăsaseră de vechile profesii şi se apucaseră de crescut albine, continuând astfel tradiţiile familiilor lor.

La sfârşitul săptămânii trecute, am cunoscut, în satul Fădimac, comuna Balinţi, judeţul Timiş, o foarte tânără apicultoare, Irina Rusu, care are 239 de stupi şi aşteaptă, după proiectul pe care l-a înaintat autorităţilor, să primească şi fonduri europene.

Mierea este unul dintre cele mai vechi medicamente. Totodată, în miere se află aproximativ 50 de substanţe hrănitoare. Toţi apicultorii cu care am stat de vorbă afirmă că mierea românească este cea mai bună din Europa, dacă nu din întreaga lume, şi că această întâietate este recunoscută şi de străini.

În literatura noastră, poetul care pare a fi scris cel mai mult despre albine este Tudor Arghezi. Iată cum i se adresează acesta minunatei gâze, în poezia ”Fetica”:

Ce duh ai şi ce putere

Să-mpleteşti ceară cu miere

De la floarea din grădină

Ostenită de albină? (…)

Eşti pe lumea de subt cer

Cel mai mare inginer.

Pe-ntuneric, far’ să ştii,

Ai făcut bijuterii

Şi minuni în toată clipa

Cu musteaţa şi aripa.

Ei, cum ştii, muncind, să taci,

Nu te lauzi cu ce faci.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
sau prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
O presă independentă nu poate exista fără sprijinul cititorilor