Nota cinci cu indulgenţă

După Decembrie ’89 aspiraţiile României erau mari. Voia să devină o democraţie de tip occidental, să intre în NATO şi în Uniunea Europeană, voia libertate şi un trai decent. Visele erau măreţe, dar totul s-a poticnit la Atotprezentul Cinci.

A acorda cuiva nota cinci implică o stare de lucruri mult mai complicată decât aprecierea cu zece. Pentru că zece reprezintă perfecţiunea. Vorbeşte de la sine, nelăsându-ţi loc decât de admiraţie. Cu cât trebuie să dăm o notă mai mică apar discuţii, puncte de vedere, comparaţii. Trebuie luate în calcul fel de fel de circumstanţe şi nelipsitele pile, parte deja integrantă a naturii româneşti. Cinci reflectă munca făcută de mântuială, tot o reminiscenţă a trecutului, care scapă atenţiei noastre.

Dacă pentru un patru mai apar contestaţii, mai jos lucrurile se clarifică din nou. Acesta era cazul anilor ’90 cu mineriadele şi democraţia originală a lui Ion Iliescu. Noroc că venea Constantinescu şi alţi câţiva, care mai ridicau media. Cu destule rezerve, Washington-ul şi Bruxelles-ul ne dădeau nouă şi bulgarilor cinci-ul de admitere în structurile euro-atlantice.

Bucurie mare, dar peisajul românesc tot nu scăpa de cinci: la inundaţii, înzăpeziri, pe şosele, în trenuri, spitale şi şcoli. Băieţii deştepţi iubesc pur si simplu nota cinci: „Ne vedem de treburile noastre, dar în acelaşi timp suntem în UE, unde avem ceva imagine şi de unde ne vin şi ceva bani. În plus este amuzant. Există atât de înfierata corupţie, dar nu prea există corupţi.” Îşi dau coate şi abia îşi pot stăpâni râsul.

A fost condamnat şi comunismul, dar comuniştii vinovaţi de carnagiul moral nu vor să fie deranjaţi. Până aici nimic deosebit: acelaşi tipar, aceeaşi jumătate de măsură bine aleasă. Între două „tunuri” băieţii deştepţi îşi dau din nou coate, intrebandu-se când vor câştiga libertatea de a râde pe faţă.

Dar există şi oameni care nu râd şi care nu au stat niciodată în umbra Marelui Cinci. Pe vremea propagandei roşii, vocile lor răsunau clar şi puternic. Ne putem mândri că am avut dizidenţi adevăraţi precum Doina Cornea. Aceştia îşi depăşeau frica de moarte şi comuniştii se temeau de ei. Cu toate că misiunea lor pare a fi de mult încheiată, mai există alţii care le continuă idealurile. Unul dintre ei este Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, cunoscut susţinător al Legii Lustraţiei care prevede limitarea accesului fostelor cadre ale partidului comunist şi fostei securităţi la funcţii publice pentru o perioadă de cinci ani. A parcurs un drum lung şi plin de greutăţi până când Legea Lustraţiei a fost adoptată în Parlamentul României şi va lupta în continuare până când această lege va produce efecte. Ajuns aproape de sacrificiul suprem este printre cei care conştientizează, că lupta cu vechiul sistem nu s-a încheiat. Deşi alungat la suprafaţă, comunismul otrăveşte prin ideile lui inimile atâtor români, iar prin foşti lideri comunişti încă în funcţii le otrăveşte şi vieţile.

După atâtea examene luate doar cu nota de trecere a apărut un paradox: cinci-ul ne-a întunecat minţile şi ne-a înjumătăţit fiinţa.

Dar în ce moment vine acţiunea lui Mărieş? După atâtea examene luate doar cu nota de trecere a apărut un paradox: cinci-ul ne-a întunecat minţile şi ne-a înjumătăţit fiinţa. Aspiraţiile românilor au devenit şi ele tot de nota cinci: „Să mănânc, să beau ceva, să-mi menţin serviciul, să nu pierd telenovela, să prind promoţia, să mai cârpesc câte ceva pe acasă. Sau poate dacă prind o muncă necalificată în străinătate ... voi câştiga cât un manager din ţară.” În acest hăţiş existenţial românul cu greu mai realizează importanţa acestei legi, chiar dacă ea vine atât de târziu şi produce efecte mai mult simbolice.

Dar ca toate legile lumeşti, Legea Lustraţiei are o imperfecţiune, pe care o putem acoperi doar fiecare dintre noi. Să presupunem că ea ar funcţiona din plin, cu efecte imediate şi pe scară mare. Nimeni nu va împiedica însă ascensiunea fiului sau nepotului lustrabilului, iar o lege în acest sens ar fi antidemocratică. Şi precum am văzut, vlăstarul urcă destul de repede, iar ajuns acolo sus are grijă de afacerile „lu tata". Lustraţii îşi dau iar coate: „Legea Lustraţiei este tot de nota cinci! Tot noi conducem! ... ha, ha, ha ... ”

Dar se vor opri din râs în ziua când vom aplica lustraţia finală: aceea din noi, care nu are nevoie de ştampila parlamentului. Alungând din suflete comunismul şi ideile sale diabolice vom înţelege exemplul adevăraţilor dizidenţi şi a nepotului Mărieş. Şi împreună vom reuşi să dărâmăm complexul românesc al cinci-ului.