Nu toţi dictatorii sfârsesc la fel
A fi dictator este o muncă ingrată. O viaţă 'dedicată' poporului până când, într-o zi, acelaşi popor, ignorant şi manipulat de reţele sociale sau posturi de televiziune prin satelit, îl înjunghie prin spate. Un bun dictator moare în patul său. Fără să-i pese de judecători ca Baltasar Garzon, sau de mulţimea concentrată în stradă, cerându-i demisia, exilul sau închisoarea. Stalin a reuşit şi Franco la fel, se arată într-un editorial publicat vineri de ziarul El Pais.
A fi dictator este şi o muncă rentabilă, chiar dacă nu se trăieşte din salariu: câştigurile sunt extra şi nenumărate. Majoritatea dictatorilor nu au habar de finanţe, îşi depun banii în conturile din Elveţia pentru că băncile de aici ştiu să şteargă urmele şi să-i protejeze pe clienţi. Jon Lee Anderson, reporter la The New Yorker, a expus într-un articol trei reguli de bază pentru a supravieţui în faţa revoltelor şi loviturilor de stat: să nu dea semne de slăbiciune (Ceauşescu); să aibă grijă la detalii (abuzul de autoritate al lui Ben Ali împotriva vânzătorului ambulant Mohamed Bouazizi); să se retragă discret (Suharto).
Există şi trei categorii de dictatori: cei care sfârşesc rău, sau foarte rău: Benito Musolini, Adolf Hitler, Lenidas Trujillo, sus citatul Nicolae Ceauşescu, Mobutu Sese Seko, şahul Iranului, Najibullah din Afganistan... Cei care ajung bine, sau foarte bine Stalin, Franco şi Pap Doc Duvalier. Şi o a treia, mai greu de calificat, dar şi cea mai numeroasă formată din Augusto Pinochet, Videla, Idi Amin Dada, Alfredo Stroessner... Pinochet a fost pedespit de istorie, dar nu şi de justiţie...
Hosni Mubark face parte din dictatorii cu experienţă. Să supravieţuieşti 30 de ani la putere este ceva. Poate că a citit zilele acestea din biografiile omologilor sus citaţi. El nu dă semne de slăbiciune. La 82 de ani îşi permite luxul să nu se prezinte la un nou mandat şi să-l scoată pe fiul său din linia de succesiune. Din prima noapte şi-a trimis ucigaşii să-i terorizeze pe manifestanţi. Acum rezistă. Şi strada la fel. Fraţii Musulmani, principalul grup de opoziţie, cheamă la prudenţă. Timpul se scurge în favoarea lui. Spre deosebire de tunisianul Ben Ali, Mubarak a fost la război. Este un erou militar şi obişnuit cu presiunea. Nu este un hoţ ordinar. Este un adevărat dictator. Nu îl sperie strada, iar prin discursul său vrea să atragă armata.
Puterea absolută nu are succesori. Un dictator absolut ucide, propagă nediscriminat teroarea şi se înconjoară de o camarilă care are mâinile pătate cu sânge şi hoţie. Nimeni nu este liber, dacă va cădea dictatorul, cade şi sistemul lui. Acum în Egipt lupta se dă între supravieţuirea unu sistem bolnav al lui Mubarak şi vicepreşedintele său Suleimn, care spune că poporul nu este pregătit pentru democraţie, sau o schimbare către un drum necunoscut. Este un drum care îi sperie pe toţi: SUA, Israel şi Arabia Saudită. Puterea absolută ţine de marea literatură: Boris Davidovici sau Danilo Kis, dezvăluie dedesubturile acestei puteri brutale şi mizeria sa. La cele trei reguli ale lui Jon Lee Anderson am putea adăuga o a patra, esenţială: dictatorul nu coboară garda şi nu are scrupule să folosească forţa, indiferent de ce spune Barack Obama.
Un scriitor ceh spunea acum mulţi ani la Praga: 'Cine a trăit 40 de ani sub comunism şi-a pierdut orice noţiune de onestitate'. Se poate spune acelaşi lucru şi despre dictatură. Lipsa de libertate generează o asfixiere, o pierdere colectivă a cinstei: este o tară socială care se menţine. După o lungă dictatură vin şi revoltele. Sunt inevitabile. Chiar dacă nu întotdeauna lucrurile se mişcă în acord cu interesele Occidentului, conchide editorialul.
