Occidentul nu trebuie să cadă în plasa iluziilor economice ale lui Xi Jinping [The Telegraph]

Potrivit unei analize publicate de The Telegraph, riscul pe care China comunistă îl reprezintă este unul real: o autocraţie vastă cu ambiţii de a domina lumea trece de la rivalitatea pasivă la agresiunea hibridă împotriva tuturor statelor care îndrăznesc să îi conteste naraţiunea justificării sale revizioniste.

Mai rău, sprijinul Partidului Comunist Chinez (PCC) ajută dictatura rusească sălbatică în invazia brutală şi inutilă a Ucrainei. Acest lucru epuizează hotărârea Occidentului, testează alianţele şi îi distrage pe liderii vestici de la eforturile Chinei de a submina şi distruge democraţia globală, comerţul liber şi ordinea liberală bazată pe reguli.

Xi Jinping pregăteşte capacitatea de a anexa Taiwanul prin forţă, teoretic, ca ultimă soluţie. Dar nu există niciun model credibil pentru obţinerea acestui rezultat care să nu implice violenţa. După cum a descoperit Putin, oamenii liberi, susţinuţi de tovarăşi democraţi puternici, pot alege să-şi apere libertatea.

Dar, având în vedere imensul capital personal pe care Xi îl are în joc, ceea ce el numeşte o "misiune sacră" este puţin probabil să fie deviat de ambiguităţi cu privire la faptul dacă China reprezintă o provocare, o ameninţare sau un risc şi cât timp am putea fi blocaţi pe treapta obraznică a Beijingului dacă spunem adevărul. Deci, ce trebuie să înţelegem din recenta revenire a termenului de "de-risking" (reducerea riscurilor) în limbajul diplomatic, preferabil celui la fel de neatrăgător de "decoupling" (decuplare)?

Pentru prima dată, ceea ce pare a fi un exerciţiu de rebranding pentru un produs în curs de eşec s-ar putea dovedi a fi un model de schimbare a strategiei. Aflându-se, aşa cum sunt Coreea de Sud şi Japonia pe un inel de foc artificial, la câteva minute de traiectoria bazelor de rachete nord-coreene sau chinezeşti, riscul ca un război să înceapă deasupra Taiwanului şi să se intensifice în întreaga regiune este o chestiune de realitate concretă. Taiwanul, ca şi Ucraina, are aliaţi dispuşi să îl înarmeze. Dar, spre deosebire de Ucraina, invazia nu a început încă şi nu trebuie să se întâmple niciodată. Mai este încă timp pentru ca PCC, cu sau fără actualul său lider, să renunţe la o gafă complet inutilă a unui conflict global.

China merge deja înainte cu încercările de a-şi proteja economia de război împotriva sancţiunilor şi a altor presiuni internaţionale. Dar acest lucru nu va reuşi.

Acţiunile vicioase şi incompetente ale PCC în timpul pandemiei au făcut un rău ireparabil la ceea ce se credea a fi încredere între PCC şi susţinătorii săi de acasă, în special tânăra generaţie educată. Aceştia nu mai vor să plătească, nu-şi pot cumpăra o casă şi aproape 20 % dintre ei nu au un loc de muncă. Cu toate că se vorbeşte despre o revenire, economia Republicii Populare Chineze funcţionează pe bază de fum. Cu siguranţă, afacerile nu sunt "ca de obicei". Recentul târg comercial de la Canton a fost un eşec, producţia industrială este în scădere, iar exporturile sunt, în cel mai bun caz, slabe. Străinii care fac verificări sunt acuzaţi de spionaj.

Fără să ştim cum îşi calculează Xi Jinping balanţa risc/beneficiu, este imposibil să judecăm cum socoteşte el costul enorm al echipării şi antrenării forţelor sale armate pentru un atac credibil asupra Taiwanului. Dar, cu siguranţă, trebuie să existe şi alţii, în tăcere sau nu, care pun la îndoială priorităţile sale, când sunt atât de multe de făcut pentru a relansa economia internă şi a restabili încrederea poporului chinez în partid şi guvern după COVID.

Pe plan extern, PCC păstrează o anumită influenţă asupra unor state precum Germania, care depind în mare măsură de accesul la piaţa chineză, şi Franţa, care în ultima vreme pare mulţumită cu o politică chineză bazată în întregime pe contradicţii. "Decuplarea" totală de la angajamentul economic şi politic cu China nu a fost o opţiune viabilă pentru majoritatea naţiunilor dezvoltate. Dar este, fără îndoială, o idee mult mai bună să consolidăm lanţurile de aprovizionare cheie şi să împărţim producţia şi fabricarea cu partenerii şi aliaţii noştri strategici, decât să îi lăsăm ostatici ai unui adversar sistemic, mai ales atunci când ar putea apărea necesitatea de a le impune sancţiuni.

Când va veni acea zi, nu ne va ajuta cu nimic să cerşim un angajament prealabil. Dacă Occidentul unit nu poate exercita o forţă de descurajare economică credibilă înainte de explozia unui dezastru internaţional în legătură cu Taiwanul, atunci nu putem da vina decât pe noi înşine. Unele ţări nu vor avea lideri cu viziunea şi curajul necesare pentru a înţelege acest lucru. Dar când va veni momentul să se impună sancţiuni dure, ce ar putea face un guvern occidental care este iremediabil îngenuncheat de China pentru a se da la o parte de la ceea ce este corect? O astfel de "de-risking" nu este doar o datorie internă; este o componentă vitală a rezistenţei împotriva răspândirii globale a tiraniei.

Statisticile spun o varietate de poveşti despre cât de dependentă se presupune că este Marea Britanie şi mulţi dintre aliaţii săi de China. Ele nu arată cât de mult din această dependenţă ar putea fi ştearsă de pe tablă printr-o mai bună cooperare şi coordonare între ei. Puţine economii occidentale sunt într-adevăr atât de irevocabil legate de cea a Chinei pe cât ar vrea să ne facă să credem Xi Jinping.

În marja reuniunii de la Hiroshima, Sunak pare să arate calea de urmat cu acordurile japoneze privind apărarea încheiate în timp util, o producţie mai solidă de semiconductori şi noi investiţii străine pentru Regatul Unit. Să sperăm că din această rundă a G7, nu înainte de vreme, vor urma alte măsuri sigure şi eficiente de reducere a riscurilor.