Politicile dezastruoase ale Occidentului faţă de Rusia şi Turcia. Caracterul duplicitar al politicilor duse de Ankara [Politico - Analiză]

Deşi alegerile strategice pe care Turcia le face în calitate de membră NATO sunt extrem de ciudate, Occidentul continuă să facă afaceri ca de obicei cu Ankara de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în contextul în care asemănarea dintre Erdogan şi Vladimir Putin ca lideri de ţară devine din ce în ce mai preocupantă, se arată într-o analiză realizată de Cengiz Aktar, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Atena şi eseist, publicată de Politico.

Aktar subliniază, în analiza sa, că puterile occidentale îi găsesc din nou scuze preşedintelui Recep Tayyip Erdogan, înţelegând misterioasele "preocupări legitime de securitate" ale Turciei, ceea ce echivalează adesea cu o licenţă de a ucide. Dar, liniştindu-l de dragul "păstrării" ţării în cadrul NATO, ele nu înţeleg că liderul turc nu este atât de diferit de preşedintele rus Vladimir Putin şi că, încă o dată, o politică de liniştire, pur şi simplu, nu va funcţiona.

Astfel, analistul politic remarcă faptul că, pe măsură ce războiul din Ucraina s-a desfăşurat, Turciei i s-a permis să se complacă în jocul său dublu de lungă durată între Rusia şi Occident, livrând drone precomandate Kievului, pe de o parte, în timp ce ignoră sancţiunile împotriva Moscovei şi se opune cererilor Finlandei şi Suediei de aderare la NATO, pe de altă parte.

Dar, în timp ce ofertele inutile de mediere a păcii de către preşedintele Turciei au "convins" Occidentul de "valoarea strategică" a Ankarei, Erdogan - "dictatorul de care avem nevoie", pentru a-l cita pe premierul italian Mario Draghi - revine din nou pe scena mondială. Chiar şi administraţia preşedintelui Statelor Unite, Joe Biden, a început să facă lobby pe lângă legislatori pentru a fi de acord cu livrarea de avioane de luptă către Ankara, punctează Aktar.

Cu toate acestea, spune el, asemănările dintre Rusia şi Turcia de astăzi, precum şi oamenii puternici care le-au modelat, trasează o paralelă evidentă şi ameninţătoare care ar trebui să fie observată de liderii occidentali.

Aflate în fruntea listei de plângeri ale cetăţenilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sistemele pe care Erdogan şi Putin le-au creat nu ţin cont de statul de drept şi îl înlocuiesc cu guvernarea unui singur om, deoarece amândoi s-au înconjurat de oligarhi şi de yes-meni. Ambele ţări sunt nedemocratice, alegerile lor nu sunt nici libere, nici corecte, iar regimurile lor promovează naraţiuni şi întreprind acţiuni care sunt iredentiste, revizioniste şi belicoase.

Atât în Rusia, cât şi în Turcia, opoziţia - sau ceea ce a mai rămas din ea - este sistematic hăituită şi reprimată, iar liderii săi sunt atacaţi sau încarceraţi, ca în cazul lui Alexei Navalnîi şi Selahattin Demirtaş. Şi există încă mari mulţimi care susţin cu nesăbuinţă regimurile "lor".

În Europa, Germania a jucat un rol central în liniştirea acestor dictatori de-a lungul anilor. Şi, în timp ce elita ţării a început o timidă regândire sufletească în ceea ce priveşte politica sa faţă de Rusia în urma invaziei Ucrainei, ea rămâne ataşată de liniştirea şi angajamentul cu Turcia.

În timpul mandatului său, fostul cancelar Angela Merkel a dezvoltat un pact faustian cu Erdogan, efectuând 10 vizite în Turcia - trei numai în 2016, când ţara era devastată din punct de vedere politic şi moral - stabilind un record printre liderii occidentali. Şi, în timp ce Merkel a continuat să îl viziteze şi să îl primească pe Erdogan în Germania, nici impulsul său autoritarist acasă, nici mişcările agresive ale Turciei în Mediterana de Est, Irak, Libia şi Siria sau sponsorizarea documentată de ONU a terorismului jihadist nu s-au diminuat. Nimic din toate acestea nu a descurajat nici sprijinul necondiţionat al lui Merkel, inclusiv vânzările de arme - la fel ca în cazul Rusiei.

Din 2015, UE a urmat această politică de împăcare iniţiată şi condusă de Merkel. Iar declaraţiile pro-UE ale Ankarei, retorica sa goală privind reformele şi retragerile tactice din confruntare sunt luate sistematic ca atare de către axa pro-Ankara.

Această agendă cinică este determinată de teama de a pierde "partenerul NATO Turcia" în favoarea Rusiei. În plus, europenii au evitat să îşi pună în pericol interesele economice în Turcia şi se tem să nu-şi pună în pericol acordul cu Ankara privind refugiaţii. De asemenea, au fost îngroziţi să facă ceva care ar putea declanşa o implozie socială - în ciuda faptului că liniştirea nu este un răspuns adecvat la niciuna dintre aceste angoase.

Cu cât UE şi Occidentul se liniştesc mai mult, cu atât Erdogan devine mai obraznic şi mai înrădăcinat şi cu atât este mai insolent şi mai periculos pentru ceilalţi. Exact ca Putin.

Există asemănări puternice între aroganţa rusă faţă de ucraineni şi aroganţa turcă faţă de kurzi. Ankara vizează tot ceea ce sună sau arată a kurd - în interiorul sau în afara ţării. Şi atât Erdogan, cât şi Putin consideră că este misiunea lor istorică să "civilizeze" aceste naţiuni "sub standard" şi, în cele din urmă, "inexistente", să invoce dreptul lor la autoapărare şi la lovituri preventive împotriva naziştilor şi, respectiv, a teroriştilor, care, spun ei, ameninţă să atace Rusia sau Turcia "iubitoare de pace".

Când vine vorba de regulile "războiului" - un termen interzis în ambele ţări - ambele armate şi le depăşesc pe celelalte în ceea ce priveşte crimele de război împotriva civililor. Putin vizează depozitele de cereale ucrainene; Erdogan fură uleiul de măsline al kurzilor sirieni; şi amândoi au tăiat aprovizionarea cu apă. Relocarea forţată şi epurarea etnică au fost practici comune în ambele ţări. În nordul Siriei ocupat de Turcia, limba kurdă este interzisă în instituţiile şi şcolile oficiale şi înlocuită cu limba turcă, la fel ca în teritoriile ucrainene ocupate, unde limba rusă a înlăturat limbile ucraineană şi turco-tătară.

În ciuda consecinţelor dezastruoase ale politicii sale de dinaintea invaziei faţă de Rusia, Occidentul continuă să îşi facă iluzii cu privire la Turcia. Cei care se liniştesc nu reuşesc să înţeleagă că standardele, valorile şi principiile occidentale sunt obstacole în calea funcţionării acestor regimuri.

Astfel, acestea nu pot fi angajate prin abordări bazate pe valori şi reguli, ci trebuie tratate ca ceea ce sunt - ameninţări la adresa securităţii.