Putin se gândeşte la o schimbare de strategie în Ucraina. Care ar fi noul plan?

Vladimir Putin
Vladimir Putin (Getty Images)

Pe măsură ce invazia Rusiei în Ucraina împlineşte trei luni, s-ar putea să apară o schimbare importantă în strategia Moscovei. Această schimbare nu este una militară: Rusia rămâne concentrată pe extinderea controlului asupra estului Ucrainei. Dar strategia politică a Rusiei în privinţa aşa-numitele teritorii separatiste, nu doar în Ucraina, ci în tot spaţiul ex-sovietic, s-ar putea schimba, potrivit unui articol publicat pe msn.com.

De la teritoriile ocupate de Rusia în estul Ucrainei până la regiunea Osetia de Sud din Georgia, se speculează din ce în ce mai mult că astfel de teritorii separatiste aliniate Moscovei ar putea fi în curând anexate în mod oficial de Rusia.

Rapoartele oficialilor ucraineni sugerează că Mariupol, Herson şi alte oraşe din Ucraina care au fost ocupate de forţele ruseşti ar putea organiza un referendum (evident măsluit) pentru a fi anexate de Rusia în septembrie, în timp ce oficialii americani au sugerat că acest lucru s-ar putea întâmpla chiar mai devreme. Între timp, preşedintele Osetiei de Sud, Anatoli Bibilov, a semnat un decret la 13 mai pentru organizarea unui referendum la 17 iulie pentru ca teritoriul separatist să se alăture Rusiei.

"Putiniada" s-a terminat: liderul rus nu a reuşit să înţeleagă situaţia şi acum va plăti preţul

După prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, unele dintre noile state independente au ales să rămână aliniate Moscovei în ceea ce priveşte orientarea politicii lor externe, inclusiv Bielorusia, Armenia şi multe dintre ţările din Asia Centrală. Alţii au ales o cale diferită, state precum Ucraina, Georgia şi Moldova căutând o mai mare autonomie faţă de Rusia şi, în cele din urmă, orientându-se într-o direcţie mai occidentală.

Problema pentru fiecare dintre statele din acest ultim grup a fost că existau elemente locale în regiuni specifice ale acestor ţări care se împotriveau controlului exercitat de guvernele lor naţionale şi care căutau să rămână aliniate Moscovei.

Tensiunile au crescut la sfârşitul perioadei sovietice şi la începutul perioadei post-sovietice din cauza unor probleme precum autonomia şi orientarea politicii externe, ajungându-se la conflicte armate, la începutul anilor 1990, care au produs în cele din urmă aceste aşa-numite teritorii separatiste (sau state independente de facto), inclusiv Transnistria în Moldova, Abhazia şi Osetia de Sud în Georgia şi (mult mai târziu, în 2014) Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Luhansk în Ucraina. Fiecare dintre aceste teritorii separatiste a fost sprijinit de Rusia, atât din punct de vedere militar, sub formă de trupe ruseşti, cât şi economic, cu sprijin financiar rusesc.

Rusia a avut două motivaţii principale în susţinerea acestor teritorii separatiste. Una a fost aceea de a menţine un punct de sprijin în aceste teritorii ca sursă de presiune asupra guvernelor ucrainean, georgian şi moldovean, chiar şi atunci când acestea căutau legături mai strânse cu Occidentul. Celălalt a fost acela de a continua să submineze orice eforturi ale acestor ţări de a adera la Uniunea Europeană şi la NATO. Singura excepţie a fost Crimeea, pe care Moscova a anexat-o în mod oficial în martie 2014, în mare parte datorită prezenţei preexistente a bazei navale ruseşti a Flotei Mării Negre din Sevastopol - chiar dacă Kremlinul a sprijinit statele separatiste informale din estul Ucrainei.

Astfel, Rusia a folosit statutul ambiguu al acestor teritorii separatiste din Ucraina, Moldova şi Georgia ca sursă de influenţă în faţa guvernelor prooccidentale ale acestora şi a Occidentului însuşi. Acest lucru a intrat în strategia mai amplă a Moscovei de a-şi menţine influenţa în aceste ţări ca o contrabalansare a Occidentului, la fel cum Rusia a încercat să contracareze expansiunea UE şi NATO, totul menţinând în acelaşi timp o relaţie de lucru (deşi tensionată) cu Occidentul. Evitând anexarea oficială a acestor teritorii, Moscova a reuşit, de asemenea, să diminueze costurile indirecte - şi anume sancţiunile economice şi izolarea politică - menţinând în acelaşi timp un punct de sprijin stabil în fostul spaţiu sovietic.

Cine sunt ultimii prieteni ai lui Putin?

Cu toate acestea, având în vedere invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina la 24 februarie şi conflictul prelungit din această ţară, susţinerea de către Moscova a unor astfel de teritorii separatiste pare a fi o strategie nesustenabilă. Relaţia de lucru a Kremlinului cu Occidentul este aproape distrusă, Rusia confruntându-se cu sancţiuni fără precedent şi cu o izolare politică din partea Statelor Unite şi a UE. Nu mai există o abordare realistă pentru guverne precum cel al Ucrainei, al Republicii Moldova sau al Georgiei de a urmări o relaţie echilibrată cu Moscova.

În acest context, ar trebui luate în serios zvonurile din ce în ce mai puternice potrivit cărora teritorii precum Republica Populară Doneţk, Republica Populară Luhansk, Osetia de Sud şi regiunile recent ocupate, inclusiv Herson, ar putea fi anexate de Rusia.

Recunoaşterea de către Rusia a regiunilor Doneţk şi Luhansk ca state independente imediat înainte de invazia sa în Ucraina a transmis exact acest mesaj: că Moscova nu mai este mulţumită de status quo-ul politic şi că formatele de negociere, cum ar fi discuţiile de la Minsk, au fost considerate ca nefiind viabile de către Kremlin. În cazul în care Rusia ar anexa aceste teritorii şi altele, acest lucru ar marca o schimbare substanţială nu numai în strategia Moscovei privind teritoriile separatiste, ci şi în întregul său mod de a face afaceri cu Occidentul şi cu statele pro-occidentale din fosta periferie sovietică.

Acest lucru ar semnala că Rusia nu este serioasă în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii diplomatice pentru a aborda astfel de conflicte şi că atât războiul din Ucraina, cât şi ruptura mai largă dintre Moscova şi Occident vor fi probabil prelungite. Într-adevăr, ministrul adjunct de Externe rus Andrei Rudenko ar fi putut face aluzie la un astfel de rezultat atunci când a vorbit, la 17 mai, despre "oportunitatea Rusiei de a se îndrepta spre Est şi de a face o cotitură radicală către pieţele promiţătoare", referindu-se la planurile Moscovei de a-şi îndepărta legăturile economice dinspre Occident şi de a se îndrepta către ţările asiatice, în special către China.

Acest lucru nu înseamnă o anexare imediată sau totală. Fiecare dintre teritoriile separatiste are propriile condiţii locale unice pe care Moscova trebuie să le ia în considerare, inclusiv tranziţia către un nou lider în Osetia de Sud, care este mai circumspect în ceea ce priveşte problema anexării, la fel cum Rusia ar putea aştepta să vadă liniile de luptă din Ucraina mai ferm stabilizate înainte de a trece la anexare.

Nebunia lui Putin: preşedintele rus a pierdut războiul - doar că nu ştie încă acest lucru

Dar cum este puţin probabil ca presiunea occidentală asupra Rusiei să dispară în curând şi cum NATO se va extinde probabil pentru a include Finlanda şi Suedia, Moscova s-ar putea gândi că influenţa şi controlul politic asupra acestor teritorii separatiste nu mai trebuie să fie ambigue. Costurile pentru anexare nu mai sunt la fel de prohibitive din punct de vedere politic şi - ca şi în cazul deciziei de a lansa invazia Ucrainei - preşedintele rus Vladimir Putin ar putea determina că beneficiile acţiunii le depăşesc pe cele ale inacţiunii.

Acest lucru este cu atât mai mult cu cât Rusia nu a reuşit să obţină în Ucraina victoria militară rapidă şi cuprinzătoare pe care o spera Kremlinul, iar extinderea controlului teritorial la periferia Europei ar putea fi afişată de Putin ca un tip de victorie rusească şi ca un semnal de putere şi influenţă pentru publicul său intern.

Cu toate acestea, în acelaşi timp, anexarea ar putea crea noi poveri şi complicaţii neprevăzute pentru Moscova, într-un moment în care Rusia nu este tocmai plină de bani sau de sprijin fără echivoc chiar şi din partea celor mai apropiaţi aliaţi ai săi.

Indiferent dacă Putin va lua sau nu decizia, poziţia sa în această chestiune va servi drept indicator cheie şi giruetă a direcţiei politice mai largi pe care Rusia o va lua în viitor, atât în regiune, cât şi în relaţia cu Occidentul.