Remember “Piata Universitatii”

Miron Cozma
Miron Cozma (DANIEL MIHAILESCU / AFP / Getty Images)

Orice tara isi are marii ei eroi uitati, precum si marile gesturi eroice uitate sau voit uitate.

Exista un fel de conspiratie a tacerii cand vine vorba de “Piata Universitatii” si mineriade, asa cum si despre efectele comunismului in Romania se vorbeste destul de “soptit”. Ba si mai rau, exista cei care eludeaza faptele pentru ca vor sa ascunda esenta raului din comunism: rasturnarea ordinii firesti a lucrurilor si transformarea (re-educarea) mintii si fiintei umane intr-o obedienta piesa ce trebuia sa fie sacrificata pentru si doar pentru functionarea atotputernicului mecanism de partid.

Exista si cei care au intretinut o atare stare de lucruri impotriva constiintei lor dar de dragul unei vieti “fara griji”, precum exista si deturnarea adevarului, contrafacerea lui si deschiderea de piste false. Si asta, in masura cea mai mare.

Intamplarile din decembrie ‘89 aduceau multor romani speranta ca acest mecanism de dezumanizare sa fie oprit, iar normalitatea sa revina in vietile lor. N-a fost sa fie asa - cei ce urmasera la putere ofereau cateva libertati dar voiau sa pastreze sistemul care ii propulsase si in fruntea caruia s-au trezit deodata. Erau gata sa ofere o “fata mai umana” a acestuia. Prin urmare doreau “liniste si consens” nu schimbare si democratie.

Cu intreg aparatul de presa si televiziune la indemana si cu zambetul pe fata, Iliescu a folosit un intreg arsenal de tehnici ideologizante (si idiotizante, caci isi gaseau ecou pentru un nivel redus de inteligenta) de adormit constiinte, in timp ce “colegii” de partid - marii magnati de astazi - au inceput “marea privatizare”- vanzand Romania bucata cu bucata, prin contracte avantajoase care le-au adus averi fabuloase lor si o stare de saracie vesnica pentru tara.

Cati mai stiu sau cred astazi ca atunci, pe cand, Iliescu denigra partidele istorice cum ca liderii lor au venit sa “vanda tara”, pe cand instiga multimea impotriva d-lui Coposu ca detine arme, droguri si dolari, oamenii din linia a doua, cei care se deziceau de “odiosul” puneau in tacere mana pe bogatiile tarii si ale Partidului (acestea din urma considerate blestemate!) si puneau bazele sistemului corupt, dezvaluit azi definitiv, fara remedii, de criza prin care trece tara?

Dupa patru luni de la “Revolutie”, ca reactie la interimatul bolsevizant Iliescu-Roman care se instaura tacut si sigur peste moartea si sperantele tinerilor cazuti in decembrie pentru o viata fara comunism, a luat nastere, la 22 aprilie 1990, “Piata Universitatii”. A inceput cu un grup de studenti care s-au adunat in Piata Universitatii, blocand circulatia. Lor li s-au adaugat, in cele 53 de zile cat a durat protestul, alte mii de studenti, profesori, artisti, scriitori, cineasti, arhitecti, etc.

Avea sa inceapa cea mai tulburatoare si inaltatoare manifestatie pasnica impotriva bolsevizarii tarii, in care manifestantii cereau in principal adoptarea Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara, care prevedea ca niciun fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Roman sau al Securitatii sa nu aiba dreptul de a lucra in functii publice pe o perioada de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, si adoptarea unei legi electorale care sa interzica fostilor activisti comunisti candidatura la functia de presedinte al tarii, pentru ca, dupa cum este scris in Proclamatie, “Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism.”

Se tin discursuri, se citesc liste cu revendicari, se canta, se recita, apar intelectualii de marca, unii, fosti dizidenti, care vor credita miscarea: Lucian Pintilie, Stelian Tanase, Radu Filipescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Florin Iaru, Ovidiu Iuliu Moldovan, etc. Mai apar Doina Cornea, Petru Cretia, Victor Rebengiuc si altii. Un oarecare aer de cenaclu (care va fi incriminat de Puterea postcomunista) il aduc cantecele lui Valeriu Sterian si Cristian Paturca.

Parodia si ironia erau formele de demontare a cliseelor puterii, de exemplu, regizorul Nae Caranfil a parodiat, cu ajutorul manifestantilor, mitinguri electorale FSN sau PCR, persifland mecanismele puterii.

“Mai bine haimana, decat tradator, / Mai bine golan, decat dictator, / Mai bine huligan decat activist, / Mai bine mort decat comunist!”

Protestatarii au cerut in repetate randuri un dialog cu puterea, care le-a fost refuzat. Au fost catalogati “golani” de catre Iliescu, care afisa un dispret nedisimulat, folosind la adresa lor un limbaj grosolan, mergand apoi pana acolo incat i-a numit contrarevolutionari (dupa tipicul comunist), adica impotriva revolutiei din decembrie, negandu-le astfel exact legimitatea protestului care era facut tocmai, ca o continuare fireasca a protestelor anticomuniste din Timisoara, din decembrie ‘89.

Zona Pietei Universitatii este declarata “zona libera de comunism”, iar miscarea este admirata si in strainatate. Eugen Ionescu trimite telegrama de la Paris, declarandu-se “golan academician”, iar Maica Tereza insasi transmite, si ea, mesaj de solidaritate catre Piata Universitatii. Diferite tari europene isi trimit steagurile in “Golania” si diverse ligi pentru apararea drepturilor omului trimit, la randul lor, mesaje de solidaritate cu Piata Universitatii.

Iritata de o rezistenta anticomunista autentica, puterea si-a folosit intreg arsenalul de calomnieri, discreditari, deformari, instigari, inscenari, prin presa sau declaratii la TV pentru a spala si mai mult creierele celor care nu aveau o idee clara despre ce se intampla la Univesitate si care nu intelegeau ca tinerii “golani” erau acolo pentru a face o rascumparare morala: idealurile furate ale revolutiei din decembrie.

Puterea a devenit furibunda, astfel ca, la aproape sase luni de la revolutia din decembrie 1989, in ziua de 13 iunie, Puterea a recurs la aceeasi maniera de reprimare ca si Ceausescu. In atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securitati si ale Politiei, precum si diferiti infractori ori mercenari.

Intr-un Raport asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, sintetizate de Grupul pentru Dialog Social si de Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania - Comitetul Helsinki, ziua de 13 iunie a constituit o inscenare a regimului Iliescu si un “pretext cinic pentru declansarea teroarei din 14-15 iunie” impotriva Opozitiei si a simpatizantilor acesteia; “actiunea terorista” din cele doua zile “a fost premeditata si organizata la cel mai inalt nivel, cu participarea esentiala a Securitatii” (un rol central avandu-l instigatorii).

Raportul foloseste termenul de “minero-securist” pentru a exprima amestecul de membru al politiei secrete din timpul lui Ceausescu si miner-mercenar in slujba Puterii iliesciene. Dintre acestia faceau parte mineri reali (mobilizati cu de-a sila de sindicate si directori de mine), mineri recent incadrati (majoritatea infractori reeducati la locurile de munca), falsi mineri (politisti deghizati in ortaci).

Acestia au actionat cu salbaticia si bestialitatea unor invadatori jefuitori, prin maltratari, jafuri, agresiuni fizice in diferite grade, urinarea pe carti si in salile Universitatii, calificarea studentelor drept “tarfe” si agresarea lor ca atare si, in general, timorarea si molestarea tuturor intelectualilor considerati “imputiti” si “legionari”. In actiunile de maltratare, minerii erau "asistati" fie de foste cadre ale Securitatii, fie din politie.

Pentru toate aceste nelegiuri au fost rasplatiti cu multumiri pentru faptele lor “cetatenesti” impotriva “unor elemente declasate” de catre presedinte. Ion Iliescu este si astazi convins ca minerii meritau multumiri.

Ne intrebam retoric ce s-ar fi intamplat intr-o tara democratica cu un presedinte care pune in pericol viata propriilor cetateni prin regizari de atacuri teroriste si genocid.

„Piata Universitatii”, „zona libera de comunism” a Romaniei, asemanata, ca si act de constiinta cu „Piata Tiananmen” din Beijing, desi perceputa mai mult ca o miscare romantica decat una pragmatica, ramane un simbol. Cu Universitatea in mijloc, ca motiv central al intelectului educat care permite constiintei sa ramana treaza, ea ramane un simbol al spiritului si fortei morale in fata multiplelor fatete ale dezumanizarii pe care comunismul le-a creat.