Timişoara: 30 ani de crime nepedepsite şi muşamalizate. De ce?

Revolutia din Timisoara
Revolutia din Timisoara (Corneliu N. Vaida)

Comunismul a avut nevoie mereu de sânge ca să supravieţuiască şi de victime ca să se legitimeze. A distrus ce a fost mai bun din oameni, i-a luat pe cei mai buni dintre noi.

Poate că libertatea noastră de astăzi are chipul Cristinei Lungu, fetiţa de doi ani împuşcată direct în inimă, pe 17 decembrie, de unul dintre gloanţele trase de pe un acoperiş, dinspre soldaţii în termen de la UM 01024 Timişoara. Sau poartă chipul părinţilor Ioanei Bărbat, care au vrut „să fie acolo când comunismul cade”. Sau al Mariei Andrei, care a lăsat acasă o fetiţă de 6 ani, pentru a se alătura primilor tineri curajoşi ai Timişoarei şi care avea să moară la spital, împuşcată în cap.

Are chipul celor 70 de morţi din 17 decembrie din Timişoara. Şi al celorlalţi 100 ale căror trupuri au fost furate de securitate, incinerate în Bucureşti şi aruncate, sub formă de cenuşă, undeva într-un canal, la marginea Bucureştiului.

Şi al celorlalţi 1200 din zilele ce au urmat până pe 27 decembrie 1989. Şi al celor morţi, răniţi şi plecaţi de urgia Mineriadelor. Şi acum, al victimelor de la Colectiv. Al tuturor românilor plecaţi şi atunci şi acum în toate colţurile pământului. Al celor veniţi pe 10 august şi gazaţi acolo, de către jandarmi.

Aşa e libertatea noastră din toate zilele celor 30 de ani: frumoasă, tristă, cu multe idealuri frânte, ameninţate, batjocorite de cerberii comunismului post-ceauşist.

Are chipul curat al celor împuşcaţi de securitatea unui clan în destrămare (Ceauşescu) şi de al altui clan care se forma (Iliescu-Brucan-Iulian Vlad-Năstase).

Are ochii trişti ai celor rămaşi singuri în ţara guvernatorilor ne-iubitori de ţară. Uneori are memoria ştearsă a copiilor de astăzi care nu mai cred în nimic, pentru că şansa la un învăţământ de calitate le-a fost confiscată ca şi revoluţia din 89, tot de către orchestratorii dezastrului. Pentru că şi ei, politrucii de astăzi, ca şi staliniştii din anii 50 nu au nevoie de oameni educaţi, ci de executanţi obedienţi.

Are inima chinuită a celor care nu şi-au văzut nici acum, după 30 de ani, ucigaşii copiilor sau părinţilor, pedepsiţi. Trauma morţii celor dragi s-a amplificat prin conotaţia politică ce amintea de destinul celor care au sfârşit în temniţele comuniste.

Micuţa Cristina, care a fost secerată în braţele tatălui ei, a fost preluată de către medicii unui spital spre care părinţii ei au fugit înnebuniţi, dar ei, părinţii, au fost opriţi la poartă, obligaţi să plece deoarece "Secu a luat dosarele".

La 12 ani, Ioana Bărbat îşi vedea cu oroare mama răpusă de gloanţe, tatăl rănit şi el, iar ea, ameninţată chiar de către securistul care i-a împuşcat: „nu mai plânge, nu te mai văita, te omor şi pe tine”.

Moartea Floricăi Sava, împuşcată din mers, dintr-un ARO, pe 17 decembrie, avea să traumatizeze viaţa copiilor ei. Fiul ei, care avea 13 ani atunci, şi fiica (12) au părăsit şcoala de la 16 ani şi s-au izbit de toate greutăţile unei vieţi de adult fără voie, lipsiţi de îndrumare şi o inimă caldă, la o vârstă atât de dificilă.

Cel mai trist este că aceşti copii rămaşi fără părinţi ai „revoluţiei” de atunci, sau părinţii rămaşi fără copii, nu şi-au văzut morţii răzbunaţi măcar de un proces al dreptăţii. A fost crunt pentru mulţi dintre ei să se întâlnească, peste ani, cu criminalii rudelor sau prietenilor lor, care se plimbă şi astăzi liber, cu pensii speciale uriaşe.

Au strigat ”Jos comunismul” şi au plătit cu viaţa, devoraţi de aceeaşi maşină infernală a comunismului, care îşi reînoieşte la câţiva ani doar înfăţişarea, dar rămâne aceeaşi maşină de ucis vieţi, de schimonosit suflete, de pătat conştiinţe. Marea sa minciună cu care se joacă acum este să spună că flagelul comunismului nu mai există. Dar el este aici şi se ascunde în zâmbetul fals şi promisiunile politicienilor. În rigiditatea funcţionarilor care tot nu ştiu să zâmbească, în încruntarea celor din spatele ghişeelor care nu mai învaţă că politeţea e un fel de a fi.

Se ascunde în răutatea noastră, în suspiciunea şi laşitatea noastră. În compromisurile faţă de conştiinţa noastră. În lipsa de măsură şi decăderea morală ce le vedem ca rang de modă la TV. În desfrâu, în lipsa bunului simţ, în înjurături şi intoleranţă. În minciuni şi în trădare.

Comunismul, care a ucis de-a lungul timpului zeci de milioane de vieţi pentru a supravieţui, conţine toate aceste trăsături. Cei care au murit strigând ”Vom muri dar vom fi liberi” au dorit să fie liberi şi de toată această urâţenie umană învăţată cu forţa sau sub comunism. Noi putem plânge pe lespezile mormintelor lor, putem să le cerem iertare că n-am dus mai departe gândul lor, acum 30 de ani. Dar ei cern peste noi albeaţa unor inimi care şi-au dorit de Crăciun prea puţin pentru ei înşişi.