Un acord în privinţa Siriei ar trebui să-l determine pe Barack Obama să comunice cu Iranul

Cele mai recente evenimente legate de criza siriană au generat o preocupare pentru formularea unor lecţii mai generale. O concluzie ar fi ca, pe viitor, preşedintele american să fie mai decisiv în ceea ce priveşte utilizarea forţei. De asemenea, o altă concluzie înţeleaptă ar fi ca un acord în privinţa distrugerii de către Siria a armamentului său chimic să sublinieze necesitatea unei prezenţe diplomatice americane mai puternice în Orientul Mijlociu. Preşedintele Barack Obama ar putea iniţia această diplomaţie, strângând mâna omologului său iranian, Hassan Rohani, comentează Philip Stephens într-un editorial apărut în paginile Financial Times.

Obama a stricat răspunsul la utilizarea de către regimul sirian a gazului sarin. Insistenţa preşedintelui asupra faptului că pedepsirea lui Bashar al-Assad este vitală pentru securitatea naţională a SUA nu s-a potrivit cu asigurarea că orice atac asupra Siriei ar fi unul modest. A fost lăsat Rusiei - dintre toate statele - rolul de a salva un preşedinte american care îndrepta spre o umilinţă în Congresul SUA.

Ceea ce a lipsit pe tot parcursul acestei crize siriene, crede Stephens, este o diplomaţie robustă, susţinută de un set credibil de limite dincolo de care nu se poate negocia. Acesta este, de fapt, situaţia în care a ajuns acum Washingtonul, deşi accidental.

Caricatura unor State Unite vulnerabile şi a unei Rusii gata să îşi reafirme puterea nu rezistă însă nici măcar unei examinări scurte. La ultima evaluare, economia Rusiei era mai mică decât cea a Marii Britanii, deşi aceasta din urmă fusese descrisă, potrivit relatărilor, de către un consilier al Kremlinului, drept o insulă mică şi nesemnificativă.

Este adevărat, secretarul de stat american John Jerry îşi gratulează omologul rus, Serghei Lavrov, tratând Rusia drept o superputere. Linguşirea este însă ieftină. Pe de altă parte, deşi Kerry nu este admirat de către toată lumea din Departamentul de Stat, există încă o piaţă pentru vechea şcoală diplomatică. Prea mulţi oficiali americani tineri consideră în mod eronat că a vorbi cu inamicul este, dintr-un punct de vedere, un semn de slăbiciune.

Acestea fiind spuse, credibilitatea Statelor Unite în Orientul Mijlociu a suferit o altă lovitură. Ahmet Davutoglu, ministrul de externe al Turciei, s-a străduit să îşi ascundă furia provocată de Kerry. Cu toate acestea, Iranul nu ar trebui să creadă că, dacă opinia publică a acţionat ca o frână pentru atacul din Siria, preşedintele american nu va putea ataca facilităţile nucleare iraniene. În mintea americanilor, programul nuclear al Teheranului reprezintă o ameninţare directă la adresa securităţii naţionale a SUA.

Există însă o lecţie mai importantă pentru Iran din criza din Siria. Aşa cum ne-am aştepta, premierul israelian, Benjamin Netanyahu, ar vrea să ne facă să credem că SUA ar trebui să se grăbească acum să atace Teheranul. Reversul este însă adevărat. Pentru a-şi recupera credibilitatea, SUA au nevoie de legitimitate. Obama nu poate contempla ideea unui război, decât dacă toate celelalte căi de acţiune au fost epuizate - şi se crede că au fost epuizate.

Pe de altă parte, încercările SUA de a negocia cu Iranul au fost lipsite până acum de două ingrediente vitale: primul este o recunoaştere a fricii Teheranului că Statele Unite doresc o schimbare de regim (probabil principalul motor al programului nuclear), iar al doilea este oferta unui dialog deschis care merge dincolo de problema nucleară spre o normalizare a relaţiilor.

Deşi negocierile nu garantează succesul, cu sau fără un bombardament, ar trebui să fie clar încă de acum că Teheranul nu va renunţa la dreptul de a avea un program nuclear civil. Sancţiunile au durut, însă ele au dovedit rezistenţa Iranului. Discuţia importantă este dacă Iranul va alege să treacă pragul şi să devină un stat nuclear.

Deşi Rohani a adoptat tonul potrivit, nu trebuie uitat că noul preşedinte este mai degrabă un pragmatic decât un moderat şi că trebuie să se supună în cele din urmă liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei. Discuţiile reprezintă însă o condiţie prealabilă pentru orice. Obama a schimbat scrisori cu preşedintele iranian. Următorul pas este ca liderii să vorbească. Întâlnirea de săptămâna viitoare a Adunării Generale a ONU de la New York oferă această posibilitate, conchide Stephens.