Urmaşii victimelor regimului comunist din România fac front comun cu AFDPR
Fortul 13 Jilava (Eugen Horoiu/Epoch Times)
În perioada 30 septembrie – 2 octombrie 2016, în capitala judeţului Argeş s-au desfăşurat lucrările celei de-a XVI-a ediţii a Simpozionului Internaţional „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin Tortură”, în prezenţa a peste 40 de participanţi sosiţi din Germania, Canada, Republica Moldova, România şi Ucraina.
În cadrul dezbaterilor, dl. prof. dr. Corneliu Zeană a adus la cunoştinţa participanţilor o mică victorie: obţinerea personalităţii juridice de către Asociaţia Urmaşilor Persecutaţilor Regimului Comunist din România (A.U.P.R.C.R.), cu sediul central în Bucureşti.
O realizare îndelung aşteptată de fiii şi fiicele celor ucişi în închisori, împuşcaţi fără a fi judecaţi, dispăruţi fără urmă în munţii în care au avut curaj să lupte împotriva regimului comunist, a uneltelor acestuia şi a ocupantului căruia aliaţii occidentali i-au stabilit ca sferă de influenţă Europa de Est.
O Europa de Est subjugată nu mai puţin de 45 de ani în condiţiile în care democraţiile occidentale au închis conştient ochii faţă de crimele, abuzurile şi încălcările fără de număr ale drepturilor esticilor, abandonaţi cu cinism prin sarabanda de aranjamente semnate la Teheran, Moscova, Ialta şi Postdam, prin care lui Stalin i-a fost cedat inclusiv tot ce obţinuse „paşnic” de la Hitler prin infamul Pact Ribbentrop-Molotov semnat la 23 august 1939.
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România (A.F.D.P.R.), condusă în prezent de dl. subsecretar de stat Octav Bjoza, s-a străduit din răsputeri să refacă demnitatea celor care şi-au pierdut tinereţile în temniţele comuniste, obţinând pentru aceştia indemnizaţii infime, neactualizate, datorită obstrucţiilor de tot felul venite inclusiv din partea Ministerului de Finanţe şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu care s-au solidarizat tacit sute de parlamentari timp de ani de zile, de când rămas îngropată în sertare Legea nr. 221 din 2009 privind acordarea despăgubirilor morale şi materiale, deşi ştiau că aveau cu toţii posibilitatea de a reformula articolele contestate.
Ce s-a urmărit cu această tergiversare? Dispariţia fizică a celor îndreptăţiţi. În parte, chiar s-a reuşit. De la câteva sute de mii în anii ’90, mai trăiesc în prezent sub 25.000 de foşti deţinuţi politic anticomunişti. Ce se mai aşteaptă? Dispariţia totală a „bandiţilor”, a „sabotorilor”, a „duşmanilor poporului”, a aşa-zişilor „bolnavi psihici” de odinioară.
Familiile celor cărora în mare majoritate nici măcar nu le sunt cunoscute mormintele au fost la rândul lor supuse terorii comuniste, devenind paria într-o societate dezumanizată, membrii lor fiind daţi afară din slujbe iar copiii lor nefiind admişi în universităţi şi exmatriculaţi din şcoli.
Aceştia, zeci, dacă nu chiar sute de mii, nu puteau fi membri ai A.F.D.P.R. Cel mult, simpatizanţi. E principalul motiv care a determinat decizia înfiinţării A.U.P.R.C.R., aceasta având ca principal scop sprijinirea activităţilor şi a membrilor A.F.D.P.R., inclusiv prin perpetuarea memoriei eroismului şi sacrificiilor făcute de foştii deţinuţi politici anticomunişti.
Unirea face puterea, iar schimbul de generaţii este, pentru moment, asigurat. Cel puţin aşa speră dl. prof. dr. Corneliu Zeană, preşedintele în exerciţiu al Asociaţiei Urmaşilor Persecutaţilor Regimului Comunist din România. Acelaşi lucru îl sperăm şi noi, cei care venim în preajma sa, din nevoia de a ne solidariza cu cei care ne-au dat viaţă.
