Vin OUG-urile! Stelian Ion a luat foc: Ministrul avocat al infractorilor va declanşa ample proteste de stradă

Deputatul USR Stelian Ion, avocat de profesie şi membru în Comisia Juridică, a reacţionat dur după ce presa a dezvăluit planurile puterii de a opera noi modificări contorversate în domeniul justiţiei prin OUG-uri.

"Opriţi masacrarea Justiţiei! Fără OUG-uri pe Codurile penale! Tudorel Toader, ministrul avocat al infractorilor, batjocoreşte Constituţia şi principiile fundamentale ale dreptului. Mai jos regăsiţi argumentele potrivit cărora nu pot fi adoptate în mod constituţional ordonanţele de urgenţă pe care ministrul Justiţiei şi clica PSD-ALDE le-au pus la cale pentru a-şi scăpa infractorii", a declarat Stelian Ion.

Vă prezentăm analiza deputatului:

Prin ordonanţă de urgenţă nu se pot adopta modificările ale Codului penal şi Codului de procedură penală aflate în prezent în procedură parlamentară.

1. Parlamentul este unica autoritate legislativă a României, nicidecum Guvernul. Prin emiterea unei astfel de ordonanţă de urgenţă, se încalcă art. 61 din Constituţia României, care consacră acest atribut al Parlamentului, dar se încalcă şi principiul separaţiei puterilor în stat.

2. Guvernul este obligat să pună în aplicare programul de guvernare votat de Parlament. Programul de guvernare votat cu ocazia învestirii guvernului nu conţine nicio măsură care să presupună modificarea radicală a Codului penal şi a Codului de procedură penală. Dimpotrivă, prin programul de guvernare, în baza căruia se exercită actualul mandat al Executivului, a fost asumată respectarea recomandărilor Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV).

3. Raportul Comisiei Europene recomandă României ca modificările aduse în Parlament Codului penal şi Codului de procedură penală să nu intre în vigoare şi să fie reluată procedura parlamentară cu respectarea deplină a Avizului Comisiei de la Veneţia nr. 930/2018, astfel încât să fie respectată compatibilitatea cu dreptul Uniunii Europene şi cu instrumentele internaţionale de luptă împotriva corupţiei.

Ca atare, o grăbire a intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal şi Codului de procedură penală, chiar şi parţială, prin ordonanţă de urgenţă, ar fi în total dezacord cu recomandările primite din partea Comisiei Europene - obligatorii pentru România, potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 2/2012.

Precizăm că o serie de prevederi care au trecut de filtrul analizei de constituţionalitate au fost criticate ferm prin avizul Comisiei de la Veneţia. De exemplu, modificările referitoare la scăderea unor termene de prescripţie a răspunderii penale (paragrafele 56-65 din Avizul Comisiei de la Veneţia) nu afectează doar lupta împotriva corupţiei (luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, abuzul în serviciu etc.), ci şi infracţionalitatea violentă (vătămarea corporală, violul, lipsirea de libertate în mod ilegal etc.). Într-adevăr, este de competenţa legiuitorului să facă astfel de modificări, dar acestea trebuie bine argumentate şi trebuie să aibă la bază studii criminologice şi studii de impact care să fundamenteze schimbarea politicii penale. În cazul acesta, nu a existat nicio justificare pentru reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale. Consecinţa va fi aceea a imposibilităţii tragerii la răspundere a persoanelor care au săvârşit fapte penale grave. Modificările intervenite cu privire la infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei (paragrafele 80-88 din Avizul Comisiei de la Veneţia), infracţiunea de dare de mită (paragrafele 89-93), infracţiunea de cumpărare de influenţă (paragraful 98) au trecut de filtrul de constituţionalitate, dar au fost aspru criticate prin Avizul Comisiei de la Veneţia.

4. Guvernul nu poate uzurpa atributul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, cu atât mai puţin într-un domeniu care face obiectul unei proceduri parlamentare în curs de desfăşurare (Decizia C.C.R. nr. 1431/2010, Decizia C.C.R. nr. 1557/2009). Chiar dacă aceste decizii se referă la posibilitatea guvernului de asumare a răspunderii cu privire la un proiect de lege, argumentele sunt valabile şi în privinţa emiterii unor ordonanţe de urgenţă.

5. Art. 115 alin. (4) din Constituţie prevede că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

În cazul de faţă, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Nu ne aflăm într-o situaţie excepţională/extraordinară, ci în situaţia în care se derulează o procedură parlamentară de legiferare. Intrarea în vigoare a acestor modificări nu doar că poate fi amânată, ci chiar trebuie amânată până la punerea în acord cu recomandările Comisiei Europene şi cu Avizul Comisiei de la Veneţia. Dispoziţiile a căror modificare se solicită sunt în vigoare de mulţi ani, iar deciziile Curţii Constituţionale produc ele însele efecte obligatorii, astfel încât intrarea în vigoare a modificărilor poate fi amânată până la adoptarea lor în cadrul procedurii parlamentare.

Nici pretinsa urgenţă, constând în punerea în acord a legislaţiei noastre cu cele două directive europene referitoare la confiscarea extinsă şi la prezumţia de nevinovăţie, nu poate fi reţinută. Pe de o parte, nu există riscul declanşării procedurii de infringement împotriva României, câtă vreme însăşi Comisia Europeană ne-a solicitat să evităm intrarea în vigoare a acestor prevederi şi să reluăm toată procedura de legiferare cu privire la aceste coduri. Pe de altă parte, sunt foarte puţine articole în cadrul acestor proiecte care au legătură cu cele două directive. Cea mai bună dovadă este că în Parlament a fost promovat un proiect de lege al Guvernului (PLX 537/2017) de punere în acord a legislaţiei cu cele două directive, proiect care modifica doar câteva articole din coduri. Restul sutelor de modificări, care se regăsesc în propunerile legislative aflate în prezent în procedura parlamentară a reexaminării după controlul de constituţionalitate, nu au nicio legătură cu deciziile Curţii Constituţionale sau cu cele două directive.

Desfăşurarea normală a unei proceduri parlamentare, fireşti în orice democraţie, care implică şi posibilitatea declanşării unui control de constituţionalitate înainte de promulgare, nu poate fi considerată tergiversare şi motiv de adoptare prin ordonanţă de urgenţă a unui act normativ aflat în procedură parlamentară. Dacă nu s-ar fi contestat la Curtea Constituţională aceste proiecte de modificare a Codului penal şi a Codului de procedură penală, în prezent, ar fi fost în vigoare peste 100 de articole neconstituţionale - ceea ce este de neconceput într-un stat de drept. Aceasta înseamnă că nu a fost vorba despre o şicană procedurală din partea celor care au sesizat Curtea Constituţională, ci a fost o intervenţie salutară, pe deplin justificată.

Mai mult decât atât, chiar procedura parlamentară a fost una urgentă, iar dezbaterile au fost, în mare măsură, mimate. Unii dintre reprezentanţii asociaţiilor profesionale ale magistraţilor au fost determinaţi să părăsească dezbaterile din cauza tratamentului ireverenţios la care au fost supuşi în cadrul Comisie speciale sau din cauza numărului exagerat de mare de amendamente care erau puse în discuţie intempestiv, fără a fi comunicate anterior, în timp util. Caracterul exagerat de rapid al acestor aşa-zise dezbateri a fost prezentat şi în Raportul CE din cadrul MCV, dar şi în Avizul Comisiei de la Veneţia (paragrafele 34-39).

6. Cele două proiecte sunt în procedură parlamentară de reexaminare, după pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale a României. De la data publicării acestor decizii, Comisia Specială (Comisia Iordache), înfiinţată pentru modificarea legislaţiei din domeniul justiţiei, nu a efectuat niciun demers de continuare a procesului legislativ, deşi putea să facă acest lucru. Decizia C.C.R. nr. 650/2018, referitoare la Codul penal, a fost publicată în data de 07.02.2019, iar Decizia C.C.R. nr. 633/2018, referitoare la Codul de procedură penală, a fost publicată în data de 29.11.2018. În tot acest timp, Comisia Specială nu a discutat modificările celor două coduri, pentru că nu a existat voinţa politică a legiuitorului. Dacă exista o urgenţă reală, Parlamentul trebuia să reia procedura imediat după publicarea primei decizii a C.C.R. (29.11.2018). Au trecut de atunci trei luni şi jumătate, iar comisia condusă de Florin Iordache nu a fost convocată. În realitate, nu există nicio urgenţă, alta decât faptul că de prevederile acestor modificări ar putea beneficia unii politicieni.

Potrivit Constituţiei României, pentru adoptarea acestor acte normative trebuie să existe o anumită majoritate în Parlament (majoritate absolută). Motivul real pentru care se doreşte adoptarea acestor modificări prin ordonanţă de urgenţă pare a fi faptul că, în Camera Deputaţilor, cameră decizională, nu mai este întrunită majoritatea absolută (165 de voturi) necesară adoptării acestor modificări în forma votată iniţial. În orice caz, Guvernul nu se poate subroga Parlamentului şi nu poate vota împotriva voinţei acestuia, fără a încălca grav Constituţia şi principiul separaţiei puterilor în stat.

7. Dimpotrivă, adoptarea unei astfel de ordonanţe de urgenţă ar putea declanşa o procedură de infringement împotriva României, astfel cum s-a întâmplat în cazul Poloniei, care a pierdut procesul intentat de Comisia Europeană în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, procedură care ar putea avea ca efect obligarea României la plata unor daune cominatorii imense pentru fiecare zi de întârziere.

8. Nici argumentul potrivit căruia emiterea unei ordonanţe de urgenţă ar viza doar articolele apreciate de Curtea Constituţională ca fiind constituţionale nu poate fi primit. Curtea Constituţională nu face o analiză a oportunităţii unor modificări legislative, ci, strict, o analiză asupra asupra constituţionalităţii acestora (relevante în acest sens sunt considerentele paragrafului 10 din Avizul Comisiei de la Veneţia). Marja de apreciere a legiuitorului este foarte mare. Ca atare, nu toate articolele ”constituţionale” sunt şi oportune, benefice pentru societate. Dezincriminarea unor fapte (cum este neglijenţa în serviciu), scăderea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, relaxarea condiţiilor pentru acordarea liberării condiţionate, îngreunarea administrării unor probe, acordarea unor drepturi suplimentare suspecţilor sau inculpaţilor fără întărirea corelativă a drepturilor persoanelor vătămate, toate acestea luate separat, articol cu articol, pot fi considerate ”constituţionale”, deşi efectul asupra mecanismului de tragere la răspundere penală a infractorilor este unul devastator. Sunt favorizate nu doar infracţiunile de corupţie, ci şi infracţiunile cu violenţă.

9. Punctul de vedere al magistraţilor, ignorat până acum, ar trebui să se facă auzit. Modificările preconizate au stârnit critici ferme din partea magistraţilor. În prezent, mai multe asociaţii profesionale ale magistraţilor (între care, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, Asociaţia Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor şi Asociaţia Iniţiativa pentru Justiţie) au solicitat public, în mod argumentat, abandonarea unui astfel de proiect.

10. De asemenea, societatea civilă, reprezentată de zeci de organizaţii neguvernamentale, şi-a exprimat dezacordul faţă de ideea emiterii unei ordonanţe de urgenţă de modificare a Codului penal şi a Codului de procedură penală sau a unei ordonanţe de urgenţă cu privire la amnistie şi graţiere.

11. România are nevoie de stabilitate. După frământările sociale din această perioadă, care au debutat cu protestele de stradă declanşate de Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 şi au culminat cu protestul din 10 august 2018, România are nevoie de linişte. Mai ales în contextul frământărilor sociale din alte state membre ale Uniunii Europene şi al preluării preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Emiterea unei astfel de ordonanţe de urgenţă va declanşa ample proteste de stradă şi va vulnerabiliza şi mai mult România.

II. Emiterea unei OUG referitoare la repunerea în termenul de contestaţie în anulare pentru nelegalitatea compunerii completurilor de judecată de 5 judecători de la Înalta Curte şi redeschiderea dosarelor judecate definitiv, în temediul deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018

2.1. Hotărârile judecătoreşti sunt supuse căilor de atac şi termenelor de la momentul pronunţării lor. Prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă de repunere în termenul de contestaţie în anulare este emisă o normă de procedură penală. Iar normele de procedură penală nu pot fi aplicate retroactiv, dosarelor deja judecate definitiv.

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 685/2018 se aplică doar proceselor viitoare, celor aflate pe rol la data publicării deciziei şi proceselor judecate definitiv, dacă justiţiabilii mai sunt în termenul de contestaţie în anulare. În niciun caz, această decizie nu se aplică tuturor proceselor judecate definitiv între anii 2014-2018, după cum rezultă, în mod evident, chiar din considerentele Curţii Constituţionale:

”198. Întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art.147 alin.(4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare.” Orice altă interpretare şi extinderea dreptului de a fi redeschise toate dosarele judecate definitiv începând din 2014 şi până la data publicării deciziei 685/2018 încalcă grav principiul securităţii juridice”.

De asemenea, prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituţională a României a arătat:

”1026. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că "legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în jurisprudenţă că ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Aşa fiind, şi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi în aceste condiţii nicio cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nicio cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate de către o lege posterioară" [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994].”

”1028.(…) În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al legii procesual penale, Curtea a reţinut că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată.”

”1029. Analizând dispoziţiile art. II din legea supusă controlului, Curtea observă că acestea prevăd că "Dispoziţiile prezentei legi se aplică [...] hotărârilor pronunţate până la această dată" [alin. (1)], "Hotărârile pronunţate până la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi supuse căilor de atac prevăzute de prezenta lege şi vor fi analizate şi sub aspectul motivelor reglementate de aceasta" [alin. (2)], iar "Termenele pentru exercitarea căilor de atac declarate împotriva hotărârilor pronunţate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi pentru motivele prevăzute de aceasta încep să curgă la data intrării sale în vigoare" [alin. (3)]. Or, din analiza coroborată a acestor norme, rezultă că supunerea hotărârilor pronunţate până la intrarea în vigoare a acestei legi noilor căi de atac este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor. Astfel, legea nu reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi, ci, reglementând expres termene noi de exercitare a căilor de atac care încep să curgă la data intrării în vigoare a noii legi, dispoziţiile art. II nu fac altceva decât să dispună aplicarea retroactivă a legii noi cu privire la hotărârile pronunţate până la data intrării sale în vigoare. Textul normativ al art. II alin. (1), (2) şi (3) din lege, prin modul în care este formulat, consacră o soluţie legislativă de natură să submineze caracterul de stat de drept al României [art. 1 alin. (3) din Constituţie] şi principiul securităţii raporturilor juridice [art. 1 alin. (5) din Constituţie], întrucât constituie premisa repunerii în discuţie a tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate după 1991, data adoptării Constituţiei României.”

2.2. Aşadar, nu se poate repara o posibilă ”nedreptate” (constând în aceea că unul din 5 judecători nu a fost tras la sorţi), prin distrugerea unui principiul fundamental care stă la baza funcţionării întregului sistem de justiţie. Persoanele judecate de completurile nelegal constituite, unde un singur judecător din 5 nu a fost tras la sorţi, puteau învoca excepţia nelegalei compuneri în instanţă sau puteau formula în termenul legal de atac o contestaţie în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării deciziei.

2.3. Pe de altă parte, împrejurarea că dintr-un număr de 5 judecători doar unul nu a fost tras la sorţi ar putea să fie relevantă doar în cazul deciziilor luate cu o majoritate de 3 la 2, când unul dintre cei 3 judecători care au decis a fost chiar cel care nu a fost tras la sorţi. În toate celelalte situaţii, schimbarea judecătorului nu ar fi influenţat cu nimic decizia.

2.4. De asemenea, este nerelevant faptul că judecătorul care nu era tras la sorţi a fost chiar preşedintele de şedinţă. Atribuţiile preşedintelui sunt doar legate de conducerea şedinţei de judecată. Toţi ceilalţi judecători au dreptul de a adresa întrebări, iar chestiunile delicate privind modul în care este condusă şedinţa se iau prin consultarea întregului complet. La deliberare, votul preşedintelui completului are aceeaşi valoare cu aceea a votului fiecărui membru al completului.

2.5. Argumentul potrivit căruia redeschiderea proceselor nu semnifică decât o rejudecare a cauzei, nu neapărat înlăturarea răspunderii penale este doar parţial adevărat. În foarte multe cazuri redeschiderea unui proces judecat definitiv va echivala cu înlăturarea răspunderii penale pentru că va opera automat, de la redeschiderea procesului, prescripţia răspunderii penale, având în vedere că de la data săvârşirii faptelor şi până la data redeschiderii procesului a trecut un interval îndelungat de timp.

2.6. Nici argumentul potrivit căruia se redeschid toate dosarele, atât ale celor condamnaţi, cât şi ale celor achitaţi nu este de acceptat. O persoană achitată în mod definitiv de instanţele judecătoreşti, căreia i se redeschide procesul, va câştiga lesne la CEDO în cazul în care va fi condamnată. Pe de altă parte, cazuistica Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie ne arată că parchetul nu formulează întotdeauna căi de atac în soluţiile de achitare (Spre exemplu, în cazul judecătoarei Bârsan, de la ÎCCJ, această secţie nu a formulat contestaţie în anulare faţă de soluţia de achitare, deşi, teoretic, în baza deciziei CCR nr. 685/2018, această achitare a fost pronunţată de un complet nelegal constituit, în care unul dintre judecători nu a fost tras la sorţi). Deci în realitate, de aceste redeschideri de dosare vor profita doar cei condamnaţi.

III. Emiterea unei OUG referitoare la redeschiderea dosarelor judeate definitiv, în care s-au administrat anumite probe cu suport tehnoc din partea SRI (protocoalele dintre SRi şi Parchetul General), în temeiul deciziei CCR nr. 26/2019

3.1. Şi în această situaţie sunt pe deplin aplicabile toate argumentele invocate anterior (pct. II), referitore la completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile judecătoreşti sunt supuse căilor de atac şi condiţiilor de exercitare a acestora existente în legislaţie la data pronunţării lor. Prin urmare, adoptarea unei legi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate adăuga nicio nouă cale de atac, nicio cauză nouă de contestare şi niciun nou termen de contestare fără a încălca principiul neretroactivităţii legii şi principiul securităţii juridice.

Aşadar, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 26/2019 se aplică doar dosarelor aflate în curs de judecată, nu şi dosarelor judecate definitiv, după cum însăşi Curtea afirmă în considerentele sale:

”210. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea unei decizii a Curţii Constituţionale, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea a reţinut că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. Cu acelaşi prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reţinut că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 27 şi 30).

211. Prin urmare, având în vedere art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 281 din Codul de procedură penală, acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr.302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.”